Ultima noapte de şcoală, întâia noapte de viaţă reală

„Un elefant se legăna pe o pânză de paiaaaanjen şi pentru că nu se rupeaaaa, a mai chemat un elefaaant!”

...spunea o melodie contagioasă pentru toţi copiii crescuţi în anii ’90, pe ritm de Macarena, în faţa blocului fără interfoane şi fără termopane.  Şi această melodie, uneori remixată cu alte şlagăre copilăreşti precum „Învârtim macaroane” sau „Melc, melc, cotobelc”, mi s-a revelat astăzi, cu o întreagă nouă semnificaţie.

De ce nu se termină niciodată? De ce, oricât de mulţi elefanţi s-ar sui pe pânză de păianjen, ea e mai rezistentă decât o saltea Dormeo? E simplu. Pentru că oricât de mulţi oameni au trecut prin viaţa ta (lăfăindu-se ani de-a rândul pe aceeaşi pânză cu tine sau sărind la un moment dat, când ţi-e lumea mai dragă), mai e loc de noi şi noi persoane dragi. Întotdeauna, chiar şi atunci când simţi că ţi-ai închis inima cu zăvorul (ca-n alt şlagăr copilăresc – „Iezi, iezi cucuieţi, mamii uşa descuieţi”).

Îmi amintesc de prima zi de şcoală. O zi friguroasă, un pretext tocmai bun pentru purtat bereta aceea verde care acum mai încape doar pe capul pisicii. A fost o zi în care teama de necunoscut poate că a învins bucuria de a cunoaşte un grup de 20 de prichindei ştirbi. 

Dar privind retrospectiv, poate doar să scriu poveşti în clasa a 2-a, în caietul ăla copertat cu hârtie albastră , îmi plăcea mai mult decât să petrec o zi cu oamenii pe care îi descoperisem la şcoală şi care păşeau cu mine, răţoindu-se, pe aleea prieteniei. Nu ştiu dacă a fost o bucurie mai autentică în viaţa asta decât o după-amiază  însorită, în parc, după şcoală, cu Camelia şi cu prietenii noştri speciali. Pentru că pe vremea aia, nu ştiam altceva decât să mă bucur, fără frustrări, fără îndoieli, fără răutăţi, aşteptând să treacă noaptea, doar ca să o văd pe Camelia şi să ne plimbăm prin IOR sau să facem poţiuni magice din apă şi tuş de carioci stricate ( de fapt, pe care le stricam noi, shhhh). 

În clasa a 5-a, când am pus la cale prima variantă de formula Sex in the City, cu Silvia, Andreea şi Mădălina, nu ştiam eu cu ce se mănâncă ieşirile între fete. Dar am stat împreună pe-o pânză de păianjen 4 elefanţici, descoperind împreună prima felie de viaţă de adolescent. Şi mai ţin minte şi acum o bătaie epică, cu duşul scos în balcon, pe fereastra de la baie, iar noi încuiaţi acolo, pe dinafară. 

Tot atunci mi-am dat seama că nici Iri nu mi-era indiferentă şi că mai degrabă decât o elevă de-a mamei, mi-era un reper care întotdeauna avea să-mi indice direcţia spre corectitudine. Ei lasa, am învăţat-o şi eu ceva...că doar n-o fi început să se îmbrace în roşu, din senin!

Iar pânza de păianjen niciodată nu s-a lărgit încât să încetez să chem elefanţi. Au urmat Cori, Deiu şi Alexa, o nouă formula de Sex in the city, şi Di, o tiză care mi-a inflitrat în personalitate noi valenţe ale numelui Diana. 

Pânza mea a cunoscut şi îmbrânceli şi râsete, şi întâmplări în premieră şi mai ales, a revelat o nouă latură a prieteniei: prietenia dintre tinere femei ce împart mostre de bârfe, priviri oacheşe şi crăpături de gelozii, vise mai bine definite şi mai realiste, îndoieli şi nerăbdare. Dar, mai ales, experienţe noi. Şi chiar dacă pânza de painajen a acţionat uneori ca o trambulină cu aruncări departe una de alta, poate că o să vină, din nou,vremea când o să sărim mai aproape.

Doar că la facultate m-am descoperit pe mine. Şi atunci am început, cu adevărat, să trăiesc. Nu neapărat prin prietenii noi prin care am aflat ce înseamnă nopţi pierdute „intelectual-iceşte” sau uşurarea de a te razgâia ca un copil, cu corpul de adult, fără judecată altora. Nu neapărat prin revelaţia pe care am avut-o : că eu trebuie să scriu, altfel ioc catharsis, ioc refugiu, ioc plăcere. Nu neapărat prin pierderile necesare ca să merg înainte, însiropate cu dezamăgiri, date prin şocuri şi presărate cu o karmă datoare. Nici măcar prin groaza şi plăcerea îmbinate de a vedea viaţa de afară. Sau, sincer, prin amestecul a toate astea. Pentru că atunci am început să-mi şlefuiesc identitatea, zidindu-mi la bază, toate greşelile, ca un meşter Manole care-şi îngroapă vinovat lucrurile iubite, pentru scopul său suprem. 

Şi-aşa am găsit ultimul culoar al pânzei mele de painjen, direcţionată prin semne de circulaţie pe care scria „dezamăgire, ia-o la dreapta”, „fă-ţi curaj, ăsta-i momentul, obligatoriu la stânga”, „sens unic, gândeşte-te bine ce faci”, „sens giratoriu, bagă-te în horă şi nu te lasa până nu se termină melodia”. Da, cine mai credea că la master mai găseşti picior de prieten? Cine mai credea că la master mai apuci să pupi plecări la munte în grup exclusivist de colegi? Cine mai credea că la master, te apuca dragu’ de un grup de fete completat de o mână de băieţi de aur ( şi mâna, şi băieţii)... Cine? Oricine care nu i-a cunoscut pe oamenii ăia, câţiva, cu nume de cod „Fericiţii”.

Şi azi a fost ultima zi în care am stat cu sufletul la gură, pe pânza mea de păianjen, împărţind emoţiile cu oamenii ăştia. Azi a fost ultima zi în care am spus „Bună ziua” în calitate de şcolar, în faţa unor profesori, şi am aşteptat ca susţinerea mea să stoarcă mai mult de un zâmbet de la ei. Un zâmbet şi-o notă bună. Azi a fost ultima zi în care am întors capul spre facultate şi mi-am spus „Bravo!” şi prima zi în care cuvântul „Adio” a căpătat sens.

Şi acum, am făcut un nod de borangic în pânza mea de painajen şi stau şi mă gândesc care va fi reperul meu de-acum încolo. Pentru că şi pozele din calculator sunt în foldere numite „diana în generală”, „ diana la facultate”...Şi atunci când povestesc ceva, se strescoara clandestin şi-un „asta s-a întâmplat în clasa a 10-a”.  Şi-acum, când înnod sfârşitul unei ere, parcă mă lipesc de-o lacrimă încăpăţânată şi doar-doar noua era să fie la fel de intensă. Pe elefanţii vechi îi ţin la loc de cinste, pe elefanţii noi îi aştept cu braţele deschise.

Şi acestea fiind spuse... dă muzica tare, DJ Tarantula: „Un elefant se leganaaaaaaaa...”