„Cine-i fazanul?” sau Teatrul generaţiei Y

Se spun multe despre cei născuţi între anii 1981 şi 2000. Că-s generaţia Peter Pan, că metodele clasice de educaţie nu li se mai aplică ori că sunt poarta către o lume digitalizată. Eu aş adăuga că sufletul lor hibrid, prins între nostalgia socializării la un ceai, de altădată, şi automatismul de a tehnologiza fiecare obicei, îi transforma în nişte oameni cu trăiri intense, poate chiar contradictorii. Şi aşa-mi explic eu sursa intensităţii actoriceşti a tinerei generaţii Y din teatru.

Ca s-o spun p-aia dreaptă, nu sunt întru totul obiectivă. Pentru că ce-am să vă povestesc este piesa de teatru-licenţă a unui om pe care-l preţuiesc din amintiri, un coleg de la Facultatea de Litere care astăzi este actor cu studii-n regulă. Este vorba de Andrei Radu, băiatul din reclamele postului Acasă, cinefilul din spotul viral McDonald’s şi actorul ce joacă-n cafenele, la Palatul Copiilor şi, sper eu, curând în piese cu public larg.

Aseară am fost la Palatul Copiilor, la piesa de teatru „Cine-i fazanul?” de G. Feydeau. Spectacolul a început punctual iar lipsa gongului a fost compensată de un intro jucăuş: actorii s-au fugărit prin sală, transformând momentele moarte de pregătire a decorului într-unele interactive; mai-mai că-ţi venea să le pui piedică atunci când treceau pe lângă tine, să vezi cum reacţionează.

Ei, povestea piesei este una amuzantă şi a depăşit cu mult un triunghi amoros, transformându-se mai degrabă într-un hexagon. Un Don Juan pe nume Pontagnac („Ponta”!) aleargă după fustele măritatei Lucienne, al cărei soţ Vatelin se dovedeşte a fi chiar un prieten vechi. De altfel, şi Pontagnac era „puţin” însurat. Într-o atmosferă caragialeniană, poţi intui trăsăturile principale ale celor 3 personaje principale: amorezul patologic, femeia cu morală condiţionată şi soţul pe care l-aş boteza „sunt mişel, dar nu înşel”. Povestea se îmbogăţeşte prin prezenţa altor soţii, altor amanţi şi a unor servitoare foarte dotate.

Tentativa de înşel a lui Vatelin dă drumul unui domino de infidelităţi petrecute în trei decoruri aproape la fel de bune ca-n teatrele consacrate. Unde mai pui că jocul actoricesc extrem de pătimaş şi de convingător este dublat de o muzică pasională, care introduce spectatorii în universul piesei, fără  uşă de ieşire. Soţiile şi personajele episodice fac leapşa dintr-o-ncăpere într-alta, fără să-ţi dea răgaz de plictiseală.

Am avut impresia că aceşti tineri sunt actori cu experienţă de zeci de ani, ce-au jucat în sute de spectacole, în faţa a mii de oameni. Andrei Radu: o interpretare spumoasă şi plină de energie; Clara Popadiuc, o prezenţă perfect mulată pe personaj; Lucian Bârsan: un actor caraterizat prin şarm. Pe restul, sper să aveţi ocazia să-i vedeţi pentru că merită!

Oricât m-aş chinui, nu găsesc cusurul acestei seri. Poate doar faptul că fix când să mă aşez pe scaun, am nimerit acelaşi cuplu-sugativă care m-a scos din minţi la o seară anterioară, organizată tot de UNATC. Ce-i drept, m-am mutat cu un rând mai în faţă şi nu m-a mai distras recordul lor la pupăceala non-stop în timpul spectacolului.

În final, mă bucur că am asistat la înălţarea unor actori ce vor deveni, într-o zi, generaţia de aur a teatrului românesc. Cu ei, sunt convinsă că aurul va rămâne mereu autentic!

sursa foto:  Constantin Hyp & arhiva personala