duminică, 2 decembrie 2012

Moşule, nu-mi mai doresc nimic. Twilight s-a terminat.





 Imi place să cred că atunci când Coca-Cola l-a creat pe misionarul consumerismului, Moş Crăciun modern, pentru a-l trimite în lume să cucerească spaţii perceptuale în mintea consumatorului, nu s-a gândit că va deschide drumul pentru Twilight.

Coca-Cola a augmentat atât de mult mitul personajelor fantastice care totuşi există, ascunse de ochii lumii, încât apariţia vampirilor a fost rapid acceptată.

Şi cum sub soare e loc pentru toţi, nu l-am apostrofat de prietenul nostru, Bram Stocker, că a îmbogăţit lumea fantastică (deja saturată) cu încă un tip de monstruleţ. Şi când te gândeşti că monstruleţul ăla a ajutat şi un brand de ţară cam şubred, parcă îţi vine şi dragul de vampiri.
Dar să dozezi atâta realism într-o producţie care ar trebui să devină celebră tocmai prin accentuarea elementului fantastic... ei, asta mi se pare chiar iresponsabil. Cu atât mai mult cu cât targetul căreia îi este dedicată sunt nişte adolescenţi. Hormonal vorbind, e vârsta la care ai nevoie vitală de dramă, de credinţă în imposibil.

Aşa că după atâta pompare a vampirilor în viaţa lor, nu te mira că o să înceapă să creadă, fără a avea însă curajul să mărturisească, de frică deziluzionării, că jumătate din colegii lor sunt vampiri. E ca şi cum ai l-ai arăta unui copil pe Ronald McDonald înfulecând cu dreapta un BigMc, în timp ce cu stânga, desface un Happy Meal.

Dacă mă întrebi pe mine (chiar şi dacă nu mă întrebi), îţi zic că Twilight e o producţie de spălat creiere, care se foloseşte de un miez de romantism pentru a produce fantezii schizofrenice în mintea unor oameni pentru care realitatea nu e asa cum isi doresc.

Şi chiar dacă încerci să-l priveşti cu obiectivitate sau cu puţină ironie, te loveşti chiar şi de modul forţat în care este introdus elementul erotic. Hai să fim serioşi, dacă vampirii nu au strop de sânge în vene, cum se ridică „instalaţia” în momentul ăla „magic” în care Bella i se dăruieşte?

Prea metaforic pentru mine. Sau pur şi simplu prea lipsit de etică atunci când vine vorba de o ocazie facilă, căreia deja îi era deschisă calea şi succesul îi e garantat, pentru a scoate bani. Căruţe de bani.
Iar daca l-ai privi, dezgolit de ambalajul fantastic, nu e decat un cliseu fara profunzime si o poveste banala, augmentata prin artificii cinematografice, fara merite in ale naratiunii. Fara mirajul fantasticului, care este luat prea in serios pentru o lume care incearca sa gaseasca solutii reale, nu sa se refugieze in fantezii, este o pelicula pe care doar scandalul actorilor ar mai fi scos-o din anonimat.

Aşa că dacă nu a fost chip să fie eliminată aceasta sagă, mă bucur măcar că s-a terminat. Poate fanatismul o să se mai domolească în următorii ani şi lumea n-o să mai încerce să evadeze în lumi dubioase. Poate chiar o să încerce să-şi înfrunte realitatea, fără să creadă că iubirea adevărată este doar aceea din poveşti fantastice. Ce nu ştie lumea este că atunci când un basm se termină cu happy-end, problemele personajelor nu iau sfârşit. Pur şi simplu, nu mai sunt povstite.

Aşa că, Moşule Coca-Cola, vino cu reclama ta şi anul ăsta. Fără tine, spiritul sărbătorilor consumeriste nu poate începe. Şi vino liniştit, nu mai sunt alte personaje fantastice cu care să rivalizezi, minimalizând lumea reală la un loc fad şi lipsit de sublim.



Eroii renegaţi ai prezentului


Când eram mică, credeam că pentru a fi publicat şi recunoscut ca şi poet sau prozator, trebuia să fi murit. Eram convinsă că aceasta este condiţia de bază pentru care Eminescu ajunsese în manualul meu de şcoală primară.
Dar nu mă învinovăţiţi. Niciunul dintre marii monştri ai literaturii nu trăia când generaţia mea a ajuns la şcoală iar România era evocată doar prin spirite apuse, ca şi cum ea însăşi nu era mai mult decât un cimitir al valorilor.
Dumirindu-mă, mai târziu, că lucrurile nu stăteau aşa, oficial, mi s-a părut nedrept. De ce laudele să fie adresate doar către trecut? De ce să condamnăm prezentul la o frustrare nemotivata, doar pentru că ne e prea frică sau prea ciuda să ne cinstim oamenii care merită?  În ei  încă fierbe sângele de atâta efort nerecompensat.
Hai să-i băgăm în manuale de istorie, hai să denumim staţii de metrou şi străzi după ei, hai să le arătăm că-i preţuim la fel de mult, sau poate chiar şi mai mult pentru că îi putem atinge! Hai să nu le pângărim succesul şi hai să ne adaptăm la postmodernitate şi să le recunoaştem valoarea, chiar dacă nu au coborât de pe un cal numit Catalan pentru a-şi dobândi faima.
Maia Morgenstern, Carmen Tanase, Stela Popescu, Arsinel, Dan Puric, Loredana Groza, Horia Brenciu si multi altii care ar ocupa randuri si randuri...unde sunt?
Şi  ca să ne adaptăm vremurilor noastre, hai să recunoaştem : cine a adus România pe buzele întregii lumi prin celebritatea-i mondială? Da, fără tztz-ituri sau snobisme de filosofi fundamentalişti, trebuie să recunoaştem: a reuşit. Fără a avea inteligenţa lui Nicolae Paulescu, romanul care a descoperit insulina, sau fără strategiile militare ale lui Mihai Viteazul, Inna este o misionară a României vremurilor sale.
Nu putem ridica volumul vocii într-o lume în care comunicarea se face prin alfabetul Braille. Nu putem judeca după valorile trecute o lume eclectica, dar prezenta, ce reflecta mai mult ca niciodată îmbinarea armonioasă a kitchului culturii pop cu mândria naţională.