Închide uşa şi se îndepărtează.
Un miros puternic, eclectic, greu de definit dar uşor de decis dacă e
dezirabil sau nu, îngreunează aerul. Ea iese cu paşi mici, ca un paria care
inspectează împrejurimile, şi are o expresie plictisită. Sprâncenele ei par căzute
într-o luptă crâncenă, dar nu ştiu dacă a fost cu ea însăşi sau cu contexte pe care
n-a reuşit să le depăşească.
Aerul pare să se împrospăteze, curând. Poartă mănuşi galbene dar nu de
culoarea mierii, mai degrabă de gustul fierii. Părul îi atârna neglijent pe
frunte, unde şi-au făcut loc câteva broboane de sudoare pe care nu are cum să şi
le şteargă. Doar dacă n-ar fi atât de murdare mănuşile. Doar dacă n-ar fi mănuşi
de menaj. Doar dacă n-ar trebui să facă ea menajul întregului bloc. Doar dacă
n-ar lucra în blocul nostru.
Mă salută respectuos, ba chiar cu o nuanţă de complicitate, ca şi cum ne-am pregăti să mergem, ca fetele, la un suc. Al cărui pahar n-ar trebui să-l culeagă ea, atunci când se sparge şi se
aruncă.
De altfel, complicitatea asta îşi are şi ea subtilităţile ei. Că acum
ceva timp, am luat o pisică în casă. Neagră şi cam sălbatică, în alte cuvinte,
respinsă şi cu neîncredere în oameni. Şi, la un moment dat, a fugit din casă ca
să-şi găsească un motan. Şi-atunci, am rugat-o pe EA să mi-o găsească. Poate că
într-una din zilele când curăţa podelele, avea s-o găsească în scară. Sau
atunci când ducea tomberoanele, s-o zărească printre gunoaie. Şi ea mi-a găsit-o.
Ce-i drept, nu ştiu în care din zile.
Şi de atunci, nu există „Bună”, poate pentru că ar fi o ipocrizie să ne
salutăm aşa. De atunci, e „Ce mai face pisica?” Şi spre deosebire de ea, pisica
e mereu bine. Pentru că pisica mănâncă boabe de înaltă calitate, ce-i dau strălucire
blăniţei, şi are un culcuş de boieroaică, în care, iarna, doarme înăuntru,
şi vara, deasupra. Dar EA se interesează sincer de pisică, ca şi cum ar fi un
copil sărman pe care a reuşit să-l dea spre adopţie. Mă îndoiesc, totuşi, că
pisica boieroaică îşi mai aduce aminte de EA.
Conversaţia se termină rapid, pe măsură ce aranjatul fustei îmi
cuprinde interesul mai mult decât micile discuţii din politeţe cu o femeie de
care nu ştiu prea multe, decât că este la capătul lanţului trofic al deşeurilor
pe care le arunc.
Traversez strada şi nu-i mai aud paşii. O maşină mare vine în viteză şi
fac un pas săltăreţ spre trotuar. Arunc o privire fără semnificaţie spre bloc şi
o văd la uşa ghenei.
Deschide uşa şi se apropie.
