Pentru mulţi dintre noi, rutina zilnică ne obligă să ne limităm plimbările de acasă pậnă la muncă şi înapoi. Şi mă întreb uneori dacă toţi vedem acelaşi lucru pe stradă sau universul ăsta e împarţit în mai multe realităţi. Pentru că un fizician ar spune că incendiul care s-a extins lậngă sediul unde lucrează s-a datorat vậntului format prin diferenţa presiunii atmosferice între două regiuni, un geograf ar completa că vậntul depinde foarte mult de locul unde se află. În schimb, un chimist ar explica schimbările chimice ce au loc în timpul incendiului. Dar oare, fericirea o văd la fel?!
În drumul zilnic şi matinal pe care îl fac, îmi dau seama că a te deplasa te supune la un adevărat spectacol stradal. Cậnd ies din casă, nu uit niciodata să îmi iau abonamentul. Sunt controlori frustraţi de propriile probleme care preferă să îşi regleze orgoliul prin atacarea unor victime fără apărare. Nu am văzut controlori care să se ducă la vreun barosan cuţitar care din întậmplare să meargă cu tramvaiul. Dar pậnă la staţia de RATB, trebuie să trec pe lậngă cậrciuma de la colţul blocului, să îmi ţin nasul pậnă cậnd trec de Nea Costică ce s-a certat cu nevasta şi a venit să facă la toţi cinste cu Timişoreana la halbă.
Eu ştiu că aparenţele înşală. Trecând pe lângă florăreasă grasă ce ştie şi ea o poezie
( „frumosule, chiparosule, nu vrei o floare pentru domniţa?”), sunt conştientă că exact tanti asta care stă să vândă garoafe are un fiu care canta cu Adrian şi e mare boss în cartier. Asta e. Ziua stăm cu mama şi vindem flori, noaptea facem curse de BMW-uri şi trafic de carne vie.
Ajung la intersecţie şi sper ca azi , traficul să nu mă mai bată la cap. Din fericire, la semafor stă o doamna într-o maşină cu şcoala, aşa că azi nu ma voi teme dacă voi fi calcată pe trecerea de pietoni de vreun vitezoman ce asculta manele într-o dacie papuc. Cu mine, trece strada şi un câine cu trei picioare, maidanez fără îndoială, care a invăţat în anii de când trăieşte pe străzi, ascuns de ochii lui Băsescu, să meargă în rând cu oamenii pentru a nu rămâne si fără picioarele pe care le mai are.
Pe partea cealaltă dau de înca o florărie. Doar că punctul de atracţie a devenit stâlpul de lângă, unde sunt vreo şase afişe politice. Nu înţeleg ce este cu aglomeraţia asta de hârtie pe un biet stâlp, din moment ce pe fiecare scrie acelaşi lucru. Poate unul este pentru tanti Ana care de la cocoaşa bătrâneţii are capul la vreun metru şi 50 de centimetri faţă de pământ, şi altul, situat în vârful stâlpului, e pentru tipul ăla de la scara cealaltă de la mine din bloc, care a făcut baschet şi are vreo 2 metri. Ce chestie însă, capul îşi poate schimba unghiul şi până la urmă şi tanti Ana şi baiatul ăla înalt au parte de aceeaşi imagine. Dar e Romania. Cu cât mai mult, cu atât mai bine.
Noroc că staţia de 335 e lângă un chioşc de ziare şi până trec maşinile alea cu 100 de persoane înghesuite ca într-o conservă de sardine, pot trage cu ochiul dacă a mai fost violată vreo babă sau dacă a mai avut loc vreo grupare a membrilor PD pentru a-l susţine pe marinarul nostru preferat. Tare îmi pare rău că bârfele despre vedete sunt abia pe la pagina 10 şi pe prima pagină nu pot zări de departe dacă Prigoană a mai divorţat o dată de soaţa lui. Îmi sunt foarte simpatici. După ce trec câteva maşini Mercedes ( ale Ratb-ului, nu vă speriaţi) îmi dau seama că ar fi cazul să iau 101. Degeaba poartă ele marca distinsă, dacă atunci când vin, autobuzele astea se umplu într-o clipă şi nu mai ai loc nici să arunci un ac. Şi de fiecare dată când mă urc în 101 ajung să îmi regret decizia. E gol, s-a schimbat maşina, dar au ramas aceiaşi oameni care se duc să vândă în piaţă la Obor şi au miros specific.
Când cobor şi eu, în sfârşit, aproape că dau nas în nas cu nebuna cartierului. Şi mi se urcă sângele la cap că ştiu că e periculoasă şi bate femei. Asta e o altă problema pe care nu o înţeleg. Nebunii sunt rupţi de realitate, se spune. Dar de ce toţi nebunii sunt răi şi violenţi?! Dacă tot se rup de realitate, n-ar putea şi ei să trăiască într-o lume frumoasă, să adune floricele din găurile străzilor neastfaltate sau să cânte melodii celebre din anii în care încă mai gandeau ca să acopere manelele ce răsună cu mandrie din telefoanele şmechere ale baieţilor coloraţi de la benzinarie?! Banuiesc că nu datorită lumii perfecte au înnebunit aşa că poate e normal să propage la randul lor atitudinea ostilă.
Ajungând în dreptul unei clădiri impunătoare de lângă destinaţia mea, surprind un bărbat burtos care coboară scările de marmura, vorbind parcă singur ( dar la o privire mai atentă, observi prezenţa hands-free-ului, tehnlogia asta) . E îmbrăcat într-un costum Armani şi poartă ochelari de soare, dar am senzaţia că indiferent de starea vremii, ochelarii sunt vitali. În spatele lui, grăbită, vine o domnişoară cu vreo 20 de ani mai tânără, dar evident soţia lui, fosta sa secretara, îmbrăcată atât de sobru încât mi-e greu să cred că ştie cu ce se mănâncă jeanşii. Şi cu o privire atentă asupra scenei, îmi dau seama că nici măcar trăind în puf, oamenii aştia doi nu sunt în stare să fie fericiţi. Expresia lui, camuflată ca să nu se observe prezenţa noii secretare în gândurile sale, e forţată. Ea aparent îl are, are şi banii lui, dar cred că îi mai fug ochii după un tinerel când nu este în limuzină, lângă soţ.
Uneori am impresia că mă înşel. Poate oamenii ăştia chiar sunt fericiţi şi îi privesc prin prisma propriei mele tristeţi. Sau poate că fericirea e o simplă stare trecătoare. Uneori o ai, uneori nu. Poate e nevoie de mai mult de un simplu drum către muncă pentru a lua pulsul societăţii. Doar instrumentele de evaluat mai pot fi şi defecte, nu?! Tot ce pot să afirm e că suntem obligaţi să trecem prin viaţă cu capul sus. Şi e o obligaţie faţă de noi înşine. Până la adevarata fericire, trebuie să ne chinuim să luptăm. Cum spunea cineva la Revoluţie fără să ştie că intrase în direct : „Mircea, fă-te că munceşti!”...Aşa şi noi, Lume, fă-te că trăieşti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu