Uitaţi! E o pasăre! Nu. E un avion! Nu, este Chuck Potter, mai tare decât Superman pentru că îşi ţine chiloţii înăuntrul pantalonilor, mai puternic decât Hulk pentru că el se luptă cu bagheta ca zânele, mai practic decât Batman pentru că el poate să-şi parcheze matura oriunde. Şi da, toată lumea are pijamale cu Superman, Superman are pijamale cu Chuck Potter.
Să fim serioşi acum. Am ajuns la final. La finalul ăla apoteotic al lui Harry Porner de care vorbesc iubiţii Manuelei, sfârşitul lui Harry Pocker, cartea aia pe care o citesc jucătorii de Hold’em după ce închid monitorul. Da, Harry Potter care a isterizat o lume întreagă, de la bebeluşii care plâng enervaţi de accentul englez până la adulţii care bombăne pentru faptul că Emma Watson s-a tuns băieţeşte.
Tocmai m-am întors de la episodul şapte, care încheie seria. I-am acordat respectul cuvenit, l-am văzut la IMAX, 3d, pe un ecran imens, într-un congelator cu un volum de vreo 400 de persoane. Impresie: grandios, de la numărul de figuranţi până la efectele speciale. Verdict: a meritat.
E mai greu pentru finalul unei serii atât de lungi să satisfacă aşteptările spectatorilor, pentru că te înveţi cu personajele şi ar putea fi previzibil. Probabil că de la primele pagini/secvenţe din volumul I, te aştepţi ca Voldemort să moară şi Harry şi cei trei prieteni să se înmulţească liniştiţi şi să trimită alţi vrăjitori la Hogwarts. Mda, aici nu prea aveai cum să greşeşti, dar cu siguranţă vei rămâne uimit de ce se întâmpla până acolo.
La fel, n-ai cum să eviţi scene tipice pe care le găseşti o dată la 3 filme: replica „Întotdeauna am vrut să spun asta”, apoi scena în care Neville pare să fi căzut în prăpastie şi brusc, îi apare mâna în cadru sau Titanic-osul sărut în faţa pericolului apei dintre Hermione şi Ron.
Evident că fiecare film bun are şi o ciudăţenie despre care nu ştii dacă să râzi că e penibil sau că e „out of the box” în sensul bun. Mai ştiţi scena din „Avatar” când Jake îşi revine în propriul său corp şi apare Neytiri (dublă în înălţime şi-n lăţime) şi se sărută? Nu vi s-a părut că are o nuanţă de pedofilie? Aici a fost scena de pe la sfârşit cu, daţi-mi voie să-i spun, mielul Voldemort, adică atunci când horcrux-ul din Harry Potter trăgea să moară şi era construit exact ca un miel sacrificat. Destul de neinspirat.
Şi a mai fost o scăpare! Spre sfârşitul filmului, se tot agitau ei cu asemănarea ochilor lui Harry cu cei ai mamei lui. Când mama lui apare drept copilă, are ochi căprui. Treacă-meargă, să ne prefacem că au forma asemănătoare, dar de ce ochii adultei Lily sunt albaştri şi chiar seamănă cu ai lui Harry? Să fie asta începutul industriei chirurgiei estetice şi schimbării de look în lumea vrăjitorilor? Probabil că am asistat la o adevărată premieră!
Dar eu mă declar mulţumită de „Talismanele morţii”, bănuiesc că în mare parte i se datorează lui J.K. Rowling. Deşi a început intens (se vedea că este o continuare), nu şi-a pierdut din substanţa pe parcurs. Apreciez dramatismul foarte bine subliniat prin coloana sonoră şi cadrele alese cu atât mai mult cu cât e greu ca un film SF să pară atât de autentic. Practic e de două ori fals: o dată pentru că e science fiction şi nu vei vedea niciodată aşa ceva în realitate şi în al doilea rând pentru că e film şi dacă jocul actorilor nu e bun, interesul se pierde rapid. Aşa că felicitări pentru dramatism şi autenticitate.
În final, ca o consolare pentru Potter-holicii află în sevraj , aş vrea să mă declar învinsă şi să accept valul de premii meritate ce-o veni (dacă nu cumva finalul Twilight îl face K.O pe Părosul Olar). Am venit cu gândul că e un film de război (fiind ultima parte) şi unul plin de elemente SF de o să mă pffff-uiesc pe toată durata peliculei. Nu mă pfff-uiesc, dar oftez. Chiar s-a terminat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu