Colierul prieteniei

La lucru manual, să îmi fie cu iertare, dar în veci nu m-am priceput. Dacă vrei să râzi, ori întrebi pe cineva de-un banc bun ori mă pui pe mine să ţin foarfeca-n mâna. La capitolul „creativitate”, dă-te la o parte că am pretenţii totuşi să mă umflu-n pene. Şi în lipsa penelor, mă umflu-n filmuleţe, felicitări, scris la muncă, scris acasă şi mai nou...lucru manual.

Că na, niciodată nu e prea târziu să mai încerci. Şi uite aşa mi-a venit mie ideea să mai schimb placa anul ăsta şi să-i fac Dianei mele ( da, băiatule de la mare: suntem surori) o surpriză. Că de stors o lacrimă am stors acum un an, cu-n filmuleţ; la păstrare am pus câteva felicitări cu capul tăiat...era timpul pentru ceva nou.

Aşa că m-am apucat de-am şterpelit de prin birou o mână de postit-uri colorate. Una de la Matei, vreo 3 de la Andrada, fără număr de la Mirela...Ei, nu vă supăraţi, dar din dar se face! Şi pe fiecare, am scris câte-o amintire pe care o am împreună cu stimabila sărbătorită.

Şi-apoi m-a apucat pe mine talentul să înnod nişte aţe să pară mai a sfoară. Şi cum încă-s învăţăcel la chestiile astea, n-au scăpat nici mama nici pisica de la contribuit cu îndemânare.

Cât ai spune „surpriză”, am început să înfig acul cu sfoară în postit-uri. Cu răbdarea cu care numeri mioarele pe-un câmp al proprietarului Moş Ene, am împuns hârtiuţele rând pe rând, împăturindu-le ca pe o mărgea, până când au început să semene a şirag. Şi nu şirag de perle, şirag de amintiri.

La o adică, nu arăta mai rău decât clădirea kitchoasă a Asociaţiei Arhitecţilor din România şi nici nu a necesitat mai multă muncă decât orice autostradă mioritică. Ba chiar arată drăguţ, pastelată şi îmbibata cu flash-back-uri, pe-un şirag pe care Piranda l-a chinuit ca pe coarda unei chitari.

Proba de foc : reacţia sărbătoritei. Nici nu intru bine pe uşă, că anunţ că am un cadou care necesită instrucţiuni. Cât mă descalţ, nu dau jos cadoul din mână. Cât mă lepăd de palton, nici gând să-i permit Dianei să se atingă de pungă. Şi când îi pup părinţii, ţin strâns mânerele de sfoară, să nu mă trezesc desconspirată.

Iar momentul cel aşteptat se aşterne ca o maşină a timpului peste două prietene care-au trecut prin toate stadiile prieteniei şi s-au construit în aceeaşi direcţie ( că doar, d-asta, spre sfârşitul serii, butonam amândouă o aplicaţie drăcească cu logo-uri, la care eu mărturisesc că am rămas blocată la un logo care începe cu „D” şi se termină cu  „e” şi Dumnezeu ştie al cui o fi). Zâmbete am bifat pe foaia de evaluarea din mintea mea. Deci e de bine. Parcă şi oleacă de suprindere, dar avem de-a face cu o mică şmecheră, nu afişează ea cu una cu două ce-ţi doreşti. Îmbrăţişări au fost şi d-alea. Şi dacă le-a citit pe toate 15 „mărgele”, eu zic că e de bine, nu-i aşa?

La mulţi ani încă o dată, pisulina mea!