Povestire

El a urcat în tren pe 13 februarie, 1985, la Braşov.

Ea avea biletul undeva în iulie, dar era atât de entuziasmată de călătoria sa, încât s-a grăbit să urce pe 27 iunie 1988.

Au călătorit, împreună, dar separat, şi au privit gările unde au coborât şi au urcat oameni dragi, timp de mai bine de două decade.

El îi privea cu jind, şi uneori ar fi vrut să poată trăi o zi în corpul fiecărui călător din tren. O zi să fie domnul cu pardesiu, care l-a învăţat să deseneze cea mai mică spânzurătoare, pe colţul unui ziar mototolit, dar să aleagă cele mai îndrăzneţe cuvinte. În altă zi, i-ar fi plăcut să se trezească în pantofii mereu prăfuiţi ai naşului, burtos şi morocănos. Nu asta era problema lui. Ci faptul că oricât ar fi încercat, naşul nu s-ar fi putut opri niciodată. Era nestatornic. Şi niciodată nu gusta mai mult din călătorie decât atunci când prindea un musafir clandestin. Şi-l ardea. Ce-i drept, el apucase şi un alt naş. Unul cu mustaţa ca pana corbului, care nu avea chemarea nestatorniciei, ci mai degrabă rutina ordinii şi-a organizării. Dar ăla nu rezistase mult. Când lucrezi cu oamenii, trebuie să ai şi-o parte de fier.

Dar cel mai mult şi cel mai mult, ar fi dat zece bilete de călătorie ca să fie, timp de o zi, tânărul cu chitara, care apărea periodic în vagonul lui, fix pe ultima banchetă, una şleampăta, dar izolată, pusă acolo ca să separi oamenii cu poftă de viaţă de oamenii cu poftă de consum şi atât.

Totuşi, niciodată nu se simţise dornic să fie el însuşi. Să fie el, în pielea lui. Poate pentru că nu era tocmai cea mai catifelată. Sau poate pentru că atunci când era adolescent, nişte doamne grase de pe bancheta din faţă au râs de el că avea plete şi semăna cu o domnişoară. „Lăţosule!” i-au şoptit, la plecare. Nu a ştiut niciodată dacă, apoi, au coborât din tren sau s-au mutat în alt vagon.

Zilele în tren trec toate la fel, atunci când stai locului şi doar roţile vagonului turuie sub amorţeala unei primăveri.

Mai degrabă decât să se mişte, el se uita la bancheta descusută de lângă toaletă, unde în această perioadă nedefinită, obişnuia să se aşeze tânărul cu chitara.

Trecuseră ani de când venise prima oară. În primul an,  pe acela îl atrăsese izolarea. Era tânăr şi rebel. Apoi, când o duduie timidă i-a aruncat o privire, în timp ce cânta, şi-a dat seama că locul ăla îl făcea să se simtă inspirat, era deja al lui. Dar nu-i mai simţea mirosul stătut. Ci o boare de familiaritate dulceagă. Şi apoi, nu a mai fost rebel. Dar a rămas tânăr. A mai schimbat domnişoarele. Şi ele au mai găsit alţi cântăreţi. Dar el a rămas la ale lui. Tânăr. Şi neînţeles.

Poate d-asta, el îl aştepta cu inima cât un purice, acum. Pentru că erau doi, doi neînţeleşi.

Întârzia. A închis ochii şi şi-a aruncat privirea către un guguştiuc cu guşa plină, care zbura lin, aproape de fereastra lui. Şi pentru un moment, a uitat de cântăreţ.

Apoi a auzit o coardă unduindu-se şi vibraţia ei i-a atins inima şi i-a relaxat-o. Dar când a întors capul, nu era cântăreţul. Era ea.

Aţi crede că timpul s-a oprit în loc. Poate chiar trenul. Ori guguştiucul s-a lovit de fereastră, uitându-se şi el. V-aţi gândi că ea şi-a ridicat privirea şi a îngheţat întregul vagon.

Dar în acel moment, a intrat în vagon naşul. Era mai balonat ca de obicei şi număra cu salivă un teanc de bani. Iar el l-a privit şi nu a simţit nimic. Nu s-ar fi plimbat ca dânsul, pe culoare, simţindu-se mare şi tare, cu burta în faţă, ca un cocoş de lupte. Nici n-ar fi ieşit din vagon.

Naşul s-a oprit în faţa unui domn bine, îmbrăcat în pardesiu, care se chinuia să-şi adune un carneţel de pe podeaua vagonului, iar pixul şi-l ţinea după ureche, ca pe o ţigară.

El a zâmbit. Azi nu îşi dorea să joace perfect nici spânzurătoarea.

Uşa vagonului s-a deschis din nou, iar cântăreţul, vizibil îngreunat de chitară, şi-a croit spre vechea lui banchetă. A zărit-o pe ea, dar asta nu l-a deranjat şi nici nu l-a atins. S-a îndreptat către ale lui. Dar azi era palid şi mai puţin artist, iar el nu îşi mai dorea să intre în pielea cântăreţului.

De fapt, pentru prima oară, şi-a dorit să fie el însuşi, să o privească prin ochii lui, de un verde ascuns între sălcii, pe ea, acea necunoscută care intrase în vagon, după douăzeci şi două de staţii. Şi fix în acel moment, cântăreţul s-a aşezat lângă ea iar ea a tresărit.

L-a privit cu indulgenţă, ba chiar cu amuzament, dar scânteia din ochii cântăreţului nu mai era demult acolo. Şi nici chitara nu-l mai asculta. Nu mai era... tânăr. Sufletul lui îmbătrânise.

Ea s-a ridicat, atunci, de pe bancheta şleampăta iar ochii li s-au întâlnit. El şi ea. Ea şi el.

Se ştiau. Simţeau că au călătorit în tot acest timp în acelaşi tren, au văzut pe ferestrele blocate aceleaşi siluete şi au împărţit bancheta cu diferiţi străini, ale căror destinaţii le-au precedat pe ale lor.

Mai erau locuri în vagon. Dar ea s-a aşezat lângă el. Iar el a zâmbit. Din nou, nu-şi mai dorea să fie el însuşi. Îşi dorea să fie el şi ea, un întreg.