Usturoi, ghicit între picioare şi-un vis de-o şchioapă

Aseară am fost la premiera filmului „Usturoi”. Nu e un documentar despre practicile ilegale din pieţele româneşti. Dar ar putea constitui o inspiraţie pentru vrăjitoarele învechite care încă mai ghicesc în cafea. Dragelor, acum la modă e să ghiceşti între picioare. De struţ şi de pui, liniştiţi-vă!

Pontul mi-a fost dat de bloggerul Simona Mocanu, care ştia de la Manafu, care ştia că e filmul lui Groparu. Şi că toate evenimentele la care a pus osul şi Manafu, a fost foarte reuşit. Gratis şi reuşit. O maslinuta, o atenţie la intrare (glumesc, au fost hălci de pizza Presto, bomboane Heidi şi bere) şi apoi un discurs de introducere al lui Groparu, bloggerul care a scris scenariul şi a realizat filmul, în colaborare cu-n prieten de peste mări şi ţări.

Iar filmul a fost o transpunere cinematografică a atmosferei pe care doar Goran Bregovic o poatea insufla, părerea mea. Nu vreau să lansez un spoiler, dar „Usturoi” este, de fapt, un ţigan sukar de pe undeva de la Zalău, care încearcă să-şi ţină fata departe de feciorul lui Ceapă. Şi incidentul declanşator (proful meu de la scenaristică ar fi mândru de limbajul meu tehnic) este decizia mezinului lui Ceapă de a pleca la Cluj şi de a se face actor, pentru a câştiga bani, astfel încât frate-său să o poată lua de muiere pe Zenobia a lui Usturoi.

Ioi, dar tare mi-o mai plăcut graiul lor ardelenesc, muzică pentru urechile mele. În schimb, accentul ţigănesc a fost un pic cam neconvingător, cel puţin în cazul mamei Ceapă, care dădea personajului sau o aură mai sofisticată decât era necesar, era prea „şlefuită”, nu mai există brutul în ea. La fel si cuvintele, mi s-au parut prea “româneşti”, mi s-a parut ca “cel mai puternic ţigan” ar fi putut fi transformată într-o expresie şi mai nuanţată. Veţi găsi, în schimb, un personaj pe cât de autentic, pe atât de spumos: bârfitoarea satului a fost înlocuită în film cu moşneagul beţivan, despre care Ceapă spunea că duce vorba de la unul la altul.

Nuanţa ţigăneasca face din filmul ăsta o chestie extravagantă, mai ales că etniile au fost învălmăşite mai rău ca-ntr-o telenovelă: avem ţigani români (clanul Ceapă), ţigani unguri (Usturoi), români (moşneagul) şi tot felul de personaje pe care le bănuiesc a fi şi extraterestre (îmblânzitorul berbecului). Personajele principale şi aşa pestriţe sunt sprijinite de adevărate caricaturi umane care dau savoare şi un gust înţepător: mama Florida, ghicitoarea între picioare, care admite, apoi, în faţa camerei, că totul e o înşelătorie; manelistul baştan, violent şi orgolios; poliţistul prostănac, un personaj un pic forţat prin faptul că dezvăluie treburi interne unor copii, ca şi cum ar vorbi unor adulţi. Dar după cum spunea şi Groparu la începutul filmului, fiecare replică poartă o poveste. Şi aş adăuga eu, fiecare secvenţă prezintă un microunivers diferit.

Aşa că cel mai probabil, aş recomanda acest film unui public avid de extravaganţe culturale, unuia care mai crede încă în filmul românesc şi unuia care nu defineşte un film făcut de un blogger traseism artistic. S-a adunat ceva target, aşa-i? Să se adune, că „duhoarea” Usturoiului te prinde, inevitabil.