Aţi găsit cumva vreun porc zburând printre nori, zilele astea? Nu, nu,
nu fac parte din persoanele care şi-au pierdut animalul de companie şi şi-l
caută, panicate. Dar totuşi, aţi văzut vreun porc zburând mai ieri, pe la prânz,
când soarele îşi făcuse curaj să se umfle-n raze?
Nu? Mă gândeam eu. Deci tot criticii literari au rămas singurii care-l
iubesc pe Eminescu. Deci elevii tot hateri sunt când vine vorba de Mişu cel
poetic şi de ale sale opere. Deci Bacul tot nasol s-a dovedit, cu poezia asta
care tot cade-n cap, de câţiva ani încoace.
Să nu mă înţelegeţi greşit, am trecut onorabil prin toate probele
astea, am ajuns la olimpiade de limba română şi cititul a fost întotdeauna cea
de-a doua pasiune menţionată, după scris. De fapt, sunt de părere că cititul
este primul pas al scrisului. Dar ceea ce m-a enervat atunci şi mi se pare şi
acum prea puţin constructiv este mania sistemului de a transforma copilul într-un depozit de informaţii, fără
posibilitatea de a alege, fără softul care să le şi proceseze sau să le ducă la
următorul nivel.
Şi „somnoroase păsărele” mă poartă pe aripi de flashback la propriul
meu BAC, atunci când şi generaţiei mele i s-a întâmplat ceva ciudat: a căzut
basmul. Şi fix primul subiect dintre cele 100, acela care NICIODATĂ nu pică.
Vorba aia: nu contează care-i primul, contează care e ultimul. Subiect. La BAC.
Dar acum, când mă gândesc la basme dintr-o perspectivă mai prietenoasă,
aceea a omului care citeşte ceea ce-i place şi are propriile păreri despre
paginile pe care le parcurge, parcă şi spânul începe să fie simpatic. Plus că
am găsit basmelor o grămadă de interpretări. Şi mă amuz şi acum, gândindu-mă ce
ar fi crezut corectorul, dacă aş fi scris ce îmi vine în minte, cu adevărat.
Nu ştiu dacă analogia dintre aripa oferită de albină lui Harap Alb şi o
carte de vizită poate fi viabilă. Dar de ce nu, atâta timp cât e un mod de a
contacta albina, la nevoie, după o favoare? De ce nu ar putea fi considerat atunci
basmul o parabolă a relaţionării, cu beneficii reciproce, de tip profesional sau
personal?
Sau v-aţi gândit vreodată la
semnificaţia numelor protagoniştilor din basme, în diferite culturi? În limba
română, el este „Făt-Frumos”, lucru ce mă face să mi-l imaginez că pe un copilaş
semi-avortat, în orice caz cu trăsături infantile (făt) dar frumos (cât de
frumos poate fi un făt?). Sau în varianta 2, „făt” că denumire populară a unui
băiat, ceea ce din nou... exclude total perspectiva urban-sofisticată a
protagonistului. Deci dacă cineva i-ar face portretul robot, ar semăna mai mult
cu Fuego decât cu Alexandru Ciucu. OK. Pot să trăiesc cu asta. Pot să trăiesc şi
cu imaginea pe care mi-o inspiră „Prince Charming” englez, care duce modelul
masculin în extrema cealaltă: tre’ să fie neapărat de viţă nobilă. Începeţi să înţelegeţi
acum unde a încolţit materialismul contemporan? Şi-n final, probabil cea mai
ciudată alternativă, spaniolul Principe Azúl. Prinţ, de asemenea, dar, Doamne iartă-mă, de ce albastru?
E vreun personaj din Avatar? S-a perpelit prin albastru de metil anticipat
pentru vreo rană cauzată de balaur? Şi mai ales, dacă albastru e culoarea
epidermei lui, ce culoare devine când se bronzează? Ei, răspunsurile la astea
nu le-am găsit niciodată în cărţile de comentarii. (Atenţie, acesta a fost un pamflet)
Şi dacă elevii ar avea libertatea să nu li se mai impună texte şi să îşi
dezvolte păreri personale asupra lor, poate că am avea mai mulţi iubitori de
lectură, şi mai ales, mai mulţi oameni care să scrie corect în limba nativă.
Eu, una, ştiu că pot să număr pe degetele mele cărţile impuse care mi-au plăcut
şi pe degetele populaţiei chineze cărţile pe care le-am ales singurică, sau doar recomandate, şi care m-au fascinat.
Şi-n încheiere, mi-am adus aminte de un puşti genial, care a învăţat
acasă, şi la care vă veţi
închina şi fără să fiţi obligaţi să asistaţi la orele de religie din şcoală: https://www.youtube.com/watch?v=h11u3vtcpaY
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu