În Pat cu duşmanul

 

Vineri seara. Alcool în averse. Prejudecăţile rezistă.

În club Pat, mă aşez la o masă umbrită de frunzele roz de pe tavan. Probabil pe aici a trecut Edith Piaf.

Drept în faţă, duşman la orizont. Jean, tuciuriu mioritic , mustăcioara lui, pana corbului, mânişoara lui, spaima portofelului. Mă dau mai în spate, că doar îndemânare că a lui n-are nici Chuck Norris. Între noi fie vorba, nu ştiu numele adevărat al lui Houdini, dar pot să garantez că avea sânge gipsy că doar ăştia sunt maestri-n arta dispariţiei. Şi chiar şi de la distanţă, se simte miros de violenţă. Să mă ierte Dumnezeu de nu ies cu-n machiaj semi permanent că doar mă uit la puradelul mamiţicii lui.

Vine prima prietenă. Se aşază pe scaunul alăturat, dar tresare ca o fasole săritoare când mirosul înţepător de sclav african, John, îi ajunge la nas cu precizia unui ceas elveţian. Înghite în sec şi-l priveşte o secundă, atâta cât e prudent ca să evite insistenţele lui toată noaptea. Dar stă cocoţat pe-un scaun de bar că doar nu degeaba turnul de control e la-nălţime. E noapte neagră şi în spatele ei, silueta aceea îi confirmă asta. Dar încetişor cu indignarea, că acum scoate un fo’fo’si ne găureşte. Ei, ne-ar ciuruit, un fleac!

Şi-uite aşa ne ridicăm de la masă că doar după revoluţie, s-au adunat toţi periculoşii sub nasul femeilor vulnerabile , şi facem paşi către terenuri mai puţin minate. Dar nu putem nici să mergem la toaletă că lângă ea un maghiar aprig, Ianoş, păzeşte fundul unei pipiţe şi se asigura că e singură în faţa oglinzii . Un pas în faţă şi doi în spate ca un rac nehotărât, că dacă intri în gura ăstuia, nici patronul nu te mai scoate. Şi te pomeneşti că în generozitatea lui de a-şi pocni nevasta aprigă şi ea, dar mai mult la trup decât la vorbă, ne împarte şi nouă un cot furios. Că nu degeaba ne-au invadat Transilvania şi acum mai au şi tupeu să se creadă la ei acasă.

Ieşim din Pat dar duşmanul e în spatele nostru şi ne urmăreşte fiecare pas, fiecare răsuflare, fiecare gând care ni se reflecta pe chip. Dar ce să vezi, că în spatele nostru, nu e nici ţiganul ăla cu mii de fraţi ce înveselesc petrecerile şi încearcă să şteargă stigmatul naţiei lor, ba chiar ştiu să zică şi „îmi cer scuze”, contrar opiniei francezilor. Nu e nici măcar negrul ăla , frate cu stejarii,  care a venit în ţară nu să vândă droguri, ci ca să studieze Medicină.  Şi nici măcar ungurul blond şi hotărât care de fapt îşi aştepta nevasta grijuliu pentru că ea avusese o cădere de calciu.

În spatele nostru, duşmanul care ne urmarste este egocentrismul, convingerea că ceilalţi sunt răi şi păcătoşi şi doar noi ştim calea cea bună şi posedăm adevărul absolut. În spatele nostru, duşmanul ne este prejudecata din moşi strămoşi care nu se bazează pe informaţie şi bunăvoinţă, ci pe căi facile de a eticheta necunoscutul ca să ieşim în faţă.

Sâmbătă dimineaţa. Zeamă de varză în averse. Prejudecăţile rezistă.