Drepţi! Fiecare la locul lui. Începem adunarea pentru proiectul la
proful nostru cel mai arţăgos.
Colegu’ cu ochelari cu laptopul cel mai performant, care se joacă
atunci când spune că se duce la întâlniri – prezent. Cu tot cu încărcător laptop.
Faţă de care niciodată nu suntem siguri că e de-a noastră sau prietena
cuiva din grupă, cu-n laptop roz – prezenţă.
...şi-uite aşa, tot enumerând,
ne strânseserăm o mână de oameni cu o mână de laptopuri ca să punem ţară
la cale, la o materie de care nu era prea drag, în facultate.
Muncă multă, hăhăiala, o pauză de ţigară, alta de dulciuri şi ziua
trece fără prea mult spor. Aşa că ne ciulim urechile şi ne băgăm nasul în
ecrane. Lucrurile încep să se mai lege, mai ales când treci de introducere şi
deja eşti concentrat.
Când să ne prindă mândria, însă, un băiat intră pe You Tube să ne arate o trăznaie,
cică: nişte telefoane adunate în cerc prăjeau boabe de porumb în floricele bune
de ronţăit la film. O fată a pufnit că ea mai văzuse filmuleţul şi că în ritmul
ăsta, o să mai terminăm la anu’. Cineva a aprobat-o. Dar apoi a răsărit ideea nebunească ce a
schimbat totul: „Ce-ar fi să încercăm să facem asta cu laptopurile?”
Eu, una, am fost sceptică de la început. Telefoanele sună în timp ce se
prăjesc floricelele, la laptop cum să determini procesul ?! „Deja funcţionează de ceva timp şi toate-s încălzite, hai să le
suprasolicităm!” spune o minte odihnită. Din nou, în apărarea mea, m-am opus.
Dar până la urmă, puţină distracţie nu strică nimănui.
S-au risipit câteva boabe de porumb în mijlocul mesei pe care erau
laptopurile şi aşteptarea a început. Lumea, frenetică, deschizând pagini de
Facebook, You Tube, ştiri, downloadând filme, intrând pe bloguri, trimiţând mailuri, făcând
transferuri. Mă mir că nu a fost nevoie de o nouă serie de tastaturi laptop. O
nebunie!
...şi totuşi, nimic! Boabele de porumb au rămas la fel de solide precum
dinţii de aur ai unui barosan şi cu la fel de mult chef de a se transforma într-un
norişor alb pufos şi plin de radiaţii. Eram gata să pun punct acestui experiment
bizar şi să îndemn, cu voce de soprană, dacă era nevoie, să revenim la ale noastre. Acesta a fost momentul când
unul dintre colegii mei, Robert, a sărit ca ars!
Ne-am uitat toţi la boabele de porumb. Nimic. În schimb, Robert tocmai
se alesese cu-n virus trojan încăpăţânat! Abia atunci am început să acţionăm ca
o echipă şi să lucrăm la un nou proiect: să-i reparăm sistemul lui Robert.
Şi-aşa, proiectul iniţial a fost total abandonat, boabele aruncate la
gunoi iar ideile nebune...amânate după sesiune!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu