Cine sunt eu?

Azi am fost întrebată cine sunt eu. Aşa, pur şi simplu. Şi sună ciudat dar m-am simţit total nepregătită să răspund acestei întrebări. Mai repede aş fi răspuns la “Cine cred alţii că sunt eu?” sau “Cine ar trebui să fiu eu?”. M-am săturat de atâtea clişee care îţi cuprind mintea neuron cu neuron şi când ajungi la suprafaţă, şi cineva te întreabă “cine eşti?”, îţi dai seama că eşti mai degrabă cine trebuie să fii decât cine simţi că eşti cu adevărat. Pentru că te-ai lăsat sedus de aprecierea celorlalţi. Pentru că te-ai lăsat răpit de himere. Pentru că te-ai lăsat păcălit de promisiunile unei societăţi consumeriste. Pentru că te-ai obişnuit atât de mult cu personajul pe care trebuie să-l interpretezi, încât pur şi simplu ai uitat cum e să fii tu. Da, tu, acel “cineva” cu un colăcel în plus decât este acceptat, cu o idee în urmă decât ceea ce se gândeşte despre ultimele noutăţi, acel tu care se simte bine fără motiv şi apoi se învinovăţeşte pentru că pierde timpul cu nimicuri în loc să alerge după bani.

Şi apoi... când o întrebare atât de simplă te loveşte, îţi dai seama că îţi iroseşti viaţa. Că acel tu dinăuntrul tău ar prefera să scrie cărţi, beletristica, decât să înveţe despre politică. Acel tu, care seamănă mai mult unui copil amuţit de atâta ignorare decât unui om de succes, ei bine, acel tu numără banii şi în acelaşi timp, îşi numără clipele de frustrare. Dar apoi, te uiţi în oglindă, şi monstrul tău interior te cuprinde din nou. “Eşti nebun?” te mustră. “Încearcă doar să ieşi din tipare.. hai încearcă” îţi zâmbeşte ironic de undeva dinăuntrul tău şi apoi te cuprinde frica şi iar îl îngropi pe acel “tu” care încearcă fără putere să se salveze.

Dar eşti condamnat de la naştere, eşti condamnat de când ieşi din spaţiul ăla protector şi strigi pentru prima dată în faţa unei lumi revoltătoare, ipocrite, care te obligă să fii ceea ce nu eşti. Sunt atât de puţini care îşi permit să fie ce vor să fie şi atât de mulţi care îşi petrec majoritatea timpului construind un personaj fictiv cu figura lor.

Şi atunci, dacă eu nu sunt eu... cine sunt eu?

Special teachers

Desene de mana

Once a friend, always a friend

Paharul politicianului

 

 N-aş putea să termin facultatea asta de Studii Europene, plină de politica şi viitori politicieni europeni, fără să fac şi eu măcar o observaţie în domeniul ăsta. Măcar una, cât de mică...Şi nu c-aş vrea să fac o furtună într-un pahar, dar la o primă vedere, chiar nu pot să mă uit la altceva.

      Pentru că în ultimul timp, în viziunea mea, toată politica este cuprinsă într-un pahar şi nu mă refer în paharul de ţuică/vin/pipi de rechin al lui Băsescu. Nicidecum. 

      Importanta paharului, întotdeauna plin pentru politicieni, s-a evidenţiat cu debutul acestuia pe post de instrument politic. Era prin 2008 când Marius Marinescu, de altfel anonim pentru mine până atunci, a aruncat paharul plin cu apă pe faţa candidatei PD-L, Anca Constantinescu. Un spectacol neaşteptat, rapid...şi ud, o metaforă a luptei pentru dreptate, în care apa să spele păcatele duşmanului şi să-l lepede de Satana.

    Paharul plin şi-a făcut din nou apariţia , ca instrument politic, în 2010, având onoarea să se afle la bordul automobilului lui Emil Boc. De data asta, ideea a fost ca apa să rămână în pahar şi nu pentru că prim-ministrul n-ar avea ce să şteargă din trecutul său ( măcar căzătura de pe pasarela Antenei 1 şi tot ar avea) sau pentru că s-ar fi lepădat în vreun moment de Satana (cea fără de şuviţă), ci ca să demonstreze calitatea autostrăzii recent inaugurate. Zis şi făcut. Şi în acest caz paharul şi-a demonstrat eficienta.

       Ei bine, se spune că cei ce nu ştiu istoria o vor repeta. Acum n-aş crede că este cazul lui Vadim Tudor, a cărui ideologie îl îndeamnă practic la proslăvirea trecutului, dar cu siguranţă politicianul a considerat gestul aruncării paharului unul eficient. La momentul evacuării sediului PRM, Vadim Tudor a stropit-o pe executorul judecătoresc Paula Şomâldoc, folosind protagonistul acestui articol, faimosul pahar cu apă. Şi ca să nu mai fie vreo îndoială în privinţa intenţiei sale, chiar el a declarat că nu a vrut să o stropească, ci „să scoată dracii” din ea.

     Mie una, aceste scene, şi poate altele netelevizate, îmi demonstrează că politicienii au mereu la îndemână un pahar. Şi chiar dacă e vorba de jumătate, ei vor deţine mereu jumătatea plină. Plină cu bani, putere, perspectiva unei vieţi mai bune.

   Aşa că n-o să termin degeaba această facultate. Aici am învăţat că banii nu se pierd, ci se concentrează în mâinile unei minorităţi...unei minorităţi cu pahare pline.

Michael Jackson ramane viu

Michael Jackson este cel mai cunoscut om dupa Isus. Iar pentru cei care asteapta inca demonstratia faptului ca Isus a existat cu adevarat, Michael Jackson este cea mai mare sursa de inspiratie si energie care a existat vreodata. Fara sa-l fi vazut macar o data in realitate, fara a-i fi adresat macar un zambet ca unui strain care-ti taie calea, milioane de fani il plang ca pe un frate.

In ciuda faptului ca anul 2009 marcheaza trecerea acestui geniu in nefiinta, cu siguranta numele lui va fi pe buzele multor generatii ce ne vor urma. El este artistul mileniului. A si primit un premiu pentru asta.

„He had it all” scria pe un poster fluturat cu emotie pe strada, de fanii devastati. Si chiar asa era. Era un geniu, in adevaratul sens al cuvantului. Nu numai ca avea vocea aia supraomeneasca care nu putea fi comparata decat cu glasul unui inger, dar fiecare cuvant pe care il canta ii apartinea, era o parte din el, care se regasea din plin in fiecare dintre noi. E absurd sa nu il placi pe Michael Jackson ca artist. E ca si cum ai spune ca nu crezi in nimic.

Multi au spus ca era un copil mare. Larry King a marturisit ca Michael avea in camera de hotel doua statui ale lui Batman si Spiderman. Intrebat stangace ce era cu ele, Michael i-a raspuns ca ii placeau la nebunie. Nu stiu daca este agonia faptului ca nu mai traieste, ceea ce face ca adulatia sa atinga cote maxime, dar mi se parea cea mai frumoasa si pura declaratie de curaj. Cati dintre noi ne aruncam jucariile de plus la paisprezece ani, incercand o trecere fortata catre standardul de adult pe care ni-l impune societatea? Cine nu inghite in sec, alb la fata, cand i se infige o seringa in vena, dar nu spune nimic, pentru ca e adult si trebuie sa se abtina?!

Daca Michael Jackson ramasese un copil, era cel mai talentat si pur copil pe care l-am vazut. Si poate pentru ca avea curajul sa fie el insusi, a reusit sa gaseasca spontaneitatea si dinamismul pe care numai un copil si le poate permite.

Presa si oamenii de rand scormonesc lacomi orice amanunt legat de viata lui, in incercarea disperata de a-l simti din nou viu. Unii se leaga de reusitele lui, inegalabile, as spune. El a spart gheata cand vine vorba de videoclipuri de calitate. „Thriller” a fost Biblia. Coregrafia lui se propaga in toate tipurile de dans ale artistilor de azi pentru care Michael a fost un mentor. La MTV USA, moderatorii spera ca artistul Chris Brown ii va calca pe urme. In Romania, prezentatorii il compara cu Elvis si ii plang destinul tragic, destinul unui geniu. Michael a dat viata si speranta unor oameni care cautau un far in lumea asta derutata. Din pacate, oamenii aia nu au avut ocazia sa se revanseze.

Cred ca pe altii numai invidia si viziunea limitata ii face sa se concentreze pe amanuntele negative. Exista sustinatori ai faptului ca Michael nu ar fi avut nicio boala de piele si ca s-ar fi albit voluntar din cauza complexului originii sale afro-americane. Nu cred in varianta asta. Ma gandesc numai la videoclipul ala nebun de original cu Eddie Murphy si Iman in rolurile faraonului si al lui Nefertiti, Remember the time. Numai un afro-american mandru de originile sale ar fi putut sa distribuie actori de culoare pentru personaje care in varianta istorica nu erau negri. Iar anti-rasismul lui este evident in toate creatiile pe care oricine le poate accesa pe site-uri arhicunoscute precum YouTube. Ce este mai sugestiv decat melodia Black or White, si videoclipul ei? Nu numai ca reprezentanti ai tuturor raselor umane sunt afisati zambind, dar transformarea/evolutia dintr-o rasa in alta este cea mai concreta dovada a egalitatii acestora. Apoi ce poate fi mai sugestiv decat cele doua maini de copii, una alba si alta neagra, care sustin Pamantul la sfarsitul videoclipului Heal the world? In alta ipostaza, asiatici, europeni si afro-americani se tin de mana pe toata intinderea Terrei( videoclipul Cry ). Refuz sa cred ca Michael ar fi insistat atat de mult pe intelegerea si egalitatea dintre rase daca el nu ar fi crezut in ea. OK .Sa zicem ca albirea a fost un proces voluntar, efectul complexului sau, iar videoclipurile care promovau toleranta intre oamenii de toate culorile erau un fel de terapie pentru a se convinge pe sine de corectitudinea acestui mesaj. Chiar si asa, nu recunosc decat curaj in cautarea adevaratei identitati. Daca ar fi sa judecam cu aceeasi cruzime oameni care, sincer, nu au acelasi geniu ca si el...atunci ar trebui sa ardem pe rug homosexualii?Ar trebui sa smulgem unghiile celor care isi fac operatii de schimbare a sexului? Ar trebui sa ingropam de vii femeile siliconate, cu colagen in buze, cu coastele scoase, cu sprancenele ridicate? In final , acesti oameni care si-au schimbat inafatisarea nu au cautat decat implinirea si nu comis niciun genocid. Sentimentele frumoase ale lui Michael, atinse prin mijloace estetice sau spirituale, nu au facut decat sa invaluie lumea intr-o energie pozitiva.

Daca as crede vreun pic in insitutia Bisericii, as fi de parere ca Michael Jackson ar trebui sanctificat. El a fost, fara indoiala, un sfant al timpurilor moderne. Nu s-a rezumat numai la mesajele cantecelor sale care au salvat milioane de oameni de la a-si ucide visele. Regele pop-ului s-a implicat in numeroase actiuni caritabile extinse pe toate cele cinci continente. Asa cum spunea si la inceputul lui Heal the world „ My mission is healing : pure and simple”!

Cand a venit in Romania, a vizitat orfelinatul. Atasamentul fata de copii se evidentiaza in multe dintre cantecele sale. Tot in Heal the world, copiii sunt cei care opresc razboiul, dezarmand soldatii prin puritate si sensibilitate.  Intentiile sale bune au fost distorsionate, insa, de presa. Intr-un interviu acordat Barbarei Walters, Michael a atras atentia asupra modului iresponsabil si insensibil in care paparazzi intervin in viata privata a vedetelor. Cred cu tarie ca povestea cu molestarea minorilor a fost mult augmentata de presa, care a intervenit ca un vampir si a transformat atentia lui Michael pentru copii intr-un bulgare de zapada care o ia la goana pe o panta plina de nameti. Michael a fost un copil molestat. Evolutia lui confirma visul american, cel al unui om cu o copilarie nefericita si saraca, ce a ajuns in varful lumii, adulat de toti. Cred ca Michael a vrut sa compenseze perioada trista a inceputului sau de viata infrumusetand viata altor copii. Marea parte a existentei si-a dedicat-o acestei cauze. Cred ca era constient ca isi pierduse copilaria si incerca intr-un fel sa si-o recastige, sa si-o retraiasca. Prin creearea unui univers de basm, Neverland, prin ajutorul dat copiilor din intreaga lume, prin pastraraea sufletului sau pur si generos. Sunt convinsa ca excentricitatile pe care si le-a permis in perioada de glorie a vietii sale nu erau decat niste jucarii pe care Michael in sfarsit putea sa si le permita.

Pentru mine, Michael este simbolul copilariei. Printre povestile la pick-up, Michael Jackson mereu isi gasea un loc. Tehnologia avansa. Primele melodii ale lui Michael le-am avut pe discuri. Apoi pe caseta. Azi le am pe cd-uri dar Michael Jackson a ramas acelasi: emotionant si sfasietor. Impartaseam pasiunea pentru el cu Camelia, si cred ca nu exista data cand sa ne vedem si sa nu ne certam care sa-l salveze pe Michael din ghearele pericolului. Mai stii, Cami? Ba ca ni-l imaginam inecandu-se pe fundul oceanului, ba ca era atacat, noi ne jucam ca il salvam in ultimul moment si rar il imparteam frateste. De cele mai multe ori, ne certam care sa ramana cu el. Azi as prefera pana si varianta ca el sa fie salvat de Camelia si sa il pastreze definitiv. Ar fi preferabil decat adevarul ca nu mai este. Si apoi imi amintesc cand am mai crescut si eram in scoala primara, Camelia s-a costumat la un bal mascat in Michael. Cu pantaloni negri, sosete albe si pantofi inchisi, o camasa alba si o masca cu ochii lui inconfundabili. Iar eu, desi nu am reusit niciodata sa fiu atat de dirty precum dirty Diana a lui Michael, ma simteam intr-un mod ciudat de bine de fiecare data cand auzeam melodia care avea ca refren numele meu.

Recunosc ca, pe masura ce am crescut, idolatrizarea s-a redus. Am inceput sa privesc lumea cu alti ochi, si implicit, l-am privit pe Michael dincolo de imaginea lui ca artist. Nu deborda de masculinitate ca barbat in ciuda coregrafiei lui senzuale, dar era cel mai important artist masculin. Barbatii ar avea ce invata cu siguranta de la el. Atentia lui constanta pentru bunastarea mondiala este cu siguranta mai apreciabila decat perseverenta barbatilor de azi de a pastra  intacta imaginea masculului feroce : barbatul rece, fara sentimente, preocupat doar de bani si de imprastierea numelui si a semintelor sale pretioase. Michael a demonstrat ca a fi barbat nu inseamna doar sa te scarpini pe testicule.

Michael Jackson avea un mod penetrant, in cel mai platonic sens posibil, de a atinge sufletele oamenilor. Versurile care te lasau fara garda si show-urile incendiare care i se datorau in totalitate, pe mine cel putin, ma deconectau de aceasta lume. Si chiar daca pentru un timp, cat s-a sustras din atentia publicului, aproape ca uitasem emotia produsa de el, acum am revenit la pielea de gaina atunci cand ii vad videoclipurile. Inca ma impresioneaza cum pot incapea intr-un om al timpurilor noastre insensibile ganduri atat de profunde. Era un om complet, un om care constientizeaza importanta iubirii sub orice forma. Iubire de cuplu, iubire de frate, iubire de mama, iubire de prieten... iubire fata de oameni.

Acum, ca a plecat prea devreme de pe scena vietii, cand inca mai avea multe de spus, o singura imagine imi este fixata pe retina. Videoclipul piesei Will you be there. Uneori cuvintele noastre sunt de prisos. Sunt articulatii fara forma, fara corp, fara substanta, fara amprenta.

Cu imaginea ingerului care se coboara pentru a-l cuprinde pe Michael Jackson intr-o imbratisare eterna, fanii sai il plang :

„In our darkest hour
In my deepest despair
Will you still care?
Will you be there?
In my trials
And my tribulations
Through our doubts
And frustrations
In my violence
In my turbulence
Through my fear
And my confessions
In my anguish and my pain
Through my joy and my sorrow
In the promise of another tomorrow
I’ll never let you part
For you’re always in my heart.”

Fa-te ca traiesti

Pentru mulţi dintre noi, rutina zilnică ne obligă să ne limităm plimbările de acasă pậnă la muncă şi înapoi. Şi mă întreb uneori dacă toţi vedem acelaşi lucru pe stradă sau universul ăsta e împarţit în mai multe realităţi. Pentru că un fizician ar spune că incendiul care s-a extins lậngă sediul unde lucrează s-a datorat vậntului format prin diferenţa presiunii atmosferice între două regiuni, un geograf ar completa că vậntul depinde foarte mult de locul unde se află. În schimb, un chimist ar explica schimbările chimice ce au loc în timpul incendiului. Dar oare, fericirea o văd la fel?!

În drumul zilnic şi matinal pe care îl fac, îmi dau seama că a te deplasa te supune la un adevărat spectacol stradal. Cậnd ies din casă, nu uit niciodata să îmi iau abonamentul. Sunt controlori frustraţi de propriile probleme care preferă să îşi regleze orgoliul prin atacarea unor victime fără apărare. Nu am văzut controlori care să se ducă la vreun barosan cuţitar care din întậmplare să meargă cu tramvaiul. Dar pậnă la staţia de RATB, trebuie să trec pe lậngă cậrciuma de la colţul blocului, să îmi ţin nasul pậnă cậnd trec de Nea Costică ce s-a certat cu nevasta şi a venit să facă la toţi cinste cu Timişoreana la halbă.

Eu ştiu că aparenţele înşală. Trecând pe lângă florăreasă grasă ce ştie şi ea o poezie

 ( „frumosule, chiparosule, nu vrei o floare pentru domniţa?”), sunt conştientă că exact tanti asta care stă să vândă garoafe are un fiu care canta cu Adrian şi e mare boss în cartier. Asta e. Ziua stăm cu mama şi vindem flori, noaptea facem curse de BMW-uri şi trafic de carne vie.

Ajung la intersecţie şi sper ca azi , traficul să nu mă mai bată la cap. Din fericire, la semafor stă o doamna într-o maşină cu şcoala, aşa că azi nu ma voi teme dacă voi fi calcată pe trecerea de pietoni de vreun vitezoman ce asculta manele într-o dacie papuc. Cu mine, trece strada şi un câine cu trei picioare, maidanez fără îndoială, care a invăţat în anii de când trăieşte pe străzi, ascuns de ochii lui Băsescu, să meargă în rând cu oamenii pentru a nu rămâne si fără picioarele pe care le mai are.

Pe partea cealaltă dau de înca o florărie. Doar că punctul de atracţie a devenit stâlpul de lângă, unde sunt vreo şase afişe politice. Nu înţeleg ce este cu aglomeraţia asta de hârtie pe un biet stâlp, din moment ce pe fiecare scrie acelaşi lucru. Poate unul este pentru tanti Ana care de la cocoaşa bătrâneţii are capul la vreun metru şi 50 de centimetri faţă de pământ, şi altul, situat în vârful stâlpului, e pentru tipul ăla de la scara cealaltă de la mine din bloc, care a făcut baschet şi are vreo 2 metri. Ce chestie însă, capul îşi poate schimba unghiul şi până la urmă şi tanti Ana şi baiatul ăla înalt au parte de aceeaşi imagine. Dar e Romania. Cu cât mai mult, cu atât mai bine.

Noroc că staţia de 335 e lângă un chioşc de ziare şi până trec maşinile alea cu 100 de persoane înghesuite ca într-o conservă de sardine, pot trage cu ochiul dacă a mai fost violată vreo babă sau dacă a mai avut loc vreo grupare a membrilor PD pentru a-l susţine pe marinarul nostru preferat. Tare îmi pare rău că bârfele despre vedete sunt abia pe la pagina 10 şi pe prima pagină nu pot zări de departe dacă Prigoană a mai divorţat o dată de soaţa lui. Îmi sunt foarte simpatici. După ce trec câteva maşini Mercedes ( ale Ratb-ului, nu vă speriaţi) îmi dau seama că ar fi cazul să iau 101. Degeaba poartă ele marca distinsă, dacă atunci când vin, autobuzele astea se umplu într-o clipă şi nu mai ai loc nici să arunci un ac. Şi de fiecare dată când mă urc în 101 ajung să îmi regret decizia. E gol, s-a schimbat maşina, dar au ramas aceiaşi oameni care se duc să vândă în piaţă la Obor şi au miros specific.

Când cobor şi eu, în sfârşit, aproape că dau nas în nas cu nebuna cartierului. Şi mi se urcă sângele la cap că ştiu că e periculoasă şi bate femei. Asta e o altă problema pe care nu o înţeleg. Nebunii sunt rupţi de realitate, se spune. Dar de ce toţi nebunii sunt răi şi violenţi?! Dacă tot se rup de realitate, n-ar putea şi ei să trăiască într-o lume frumoasă, să adune floricele din găurile străzilor neastfaltate sau să cânte melodii celebre din anii în care încă mai gandeau ca să acopere manelele ce răsună cu mandrie din telefoanele şmechere ale baieţilor coloraţi de la benzinarie?! Banuiesc că nu datorită lumii perfecte au înnebunit aşa că poate e normal să propage la randul lor atitudinea ostilă.

Ajungând în dreptul unei clădiri impunătoare de lângă destinaţia mea, surprind un bărbat burtos care coboară scările de marmura, vorbind parcă singur ( dar la o privire mai atentă, observi prezenţa hands-free-ului, tehnlogia asta) . E îmbrăcat într-un costum Armani şi poartă ochelari de soare, dar am senzaţia că indiferent de starea vremii, ochelarii sunt vitali. În spatele lui, grăbită, vine o domnişoară cu vreo 20 de ani mai tânără, dar evident soţia lui, fosta sa secretara, îmbrăcată atât de sobru încât mi-e greu să cred că ştie cu ce se mănâncă jeanşii. Şi cu o privire atentă asupra scenei, îmi dau seama că nici măcar trăind în puf, oamenii aştia doi nu sunt în stare să fie fericiţi. Expresia lui, camuflată ca să nu se observe prezenţa noii secretare în gândurile sale, e forţată. Ea aparent îl are, are şi banii lui, dar cred că îi mai fug ochii după un tinerel când nu este în limuzină, lângă soţ.

Uneori am impresia că mă înşel. Poate oamenii ăştia chiar sunt fericiţi şi îi privesc prin prisma propriei mele tristeţi. Sau poate că fericirea e o simplă stare trecătoare. Uneori o ai, uneori nu. Poate e nevoie de mai mult de un simplu drum către muncă pentru a lua pulsul societăţii. Doar instrumentele de evaluat mai pot fi şi defecte, nu?! Tot ce pot să afirm e că suntem obligaţi să trecem prin viaţă cu capul sus. Şi e o obligaţie faţă de noi înşine. Până la adevarata fericire, trebuie să ne chinuim să luptăm. Cum spunea cineva la Revoluţie fără să ştie că intrase în direct : „Mircea, fă-te că munceşti!”...Aşa şi noi, Lume, fă-te că trăieşti!