Q.E.D , un film în oglinda timpului?

„Atenţie! Acest film nu este despre comunism”, suntem avertizaţi noi, spectatorii din Sala de CinemaUNATC, la începutul discuţiei cu echipa peliculei, după proiecţia celui mai recent film românesc.

Asta te pune puţin pe gânduri. Detaliile epocii trecute sunt atât de subliniate iar acţiunea suficient de statică încât primul lucru rămas în minte este teroarea zilelor ceauşiste: obligativitatea de a „da în gât” pentru a-ţi salva pielea, greutatea de a alege între traiul greu din ţară şi exilul străinătăţii, frustrarea de nu-ţi fi recunoscut un merit...

...şi atunci îţi dai seama: au dreptate, în filmul ăsta, nu e vorba de comunism! Este vorba despre probleme atemporale, despre natura umană, analizată în profunzimea şi-n dualitatea ei, într-un context aleatoriu.

Şi-aşa îţi dai seama ce tare e filmul ăsta! Pentru că:

1. Este un film despre trădare, privită, scuzată şi motivată prin prisma naturii umane: ca să obţină un apartament, Angela dezvăluie cele mai intime detalii ale vieţii protagonistei, pe care Elena i le mărturisise cu încredere, şi susţine scoaterea din partid a acesteia;  la rândul său, Elena îl trădează pe bunul ei prieten, Sorin, ca să poate ieşi din ţară; într-un film plat în care personajele ar avea o singură caracteristică, lucrurile nu ar putea fi judecate decât într-un fel; dar Q.E.D prezintă atât de complex microuniversul oamnilor săi, încât reuşeşti să empatizezi chiar şi cu cei mai trădători.
2. Matematica este venerată în film, lucru ce-ar putea determina dacă nu un sentiment de antipatie al celor mai „umanişti” dintre noi, măcar un căscat plictisit pentru că nu este tocmai cea mai ofertantă materie, când vine vorba de intrigi şi tensiuni crescendo; cu toate acestea, ambalajul în care matematica este servită în prim-plan nu ne face să ne simţim lipsiţi de scaun la cap ci să ne gândim la propriile pasiuni arzătoare, greu de concretizat.
3. Personajul lui Florin Piersic Junior, singurul care îşi urmează direcţia fără remuşcări sau îndoieli asupra metodelor şi scopului său, este prezentat în aceeaşi scenă cu o savarină teribil de apetisantă; este scena care ar avea cel mai mare rating, atunci când ar fi difuzată pelicula la TV, datorită celor două slăbiciuni feminine.

Şi...să nu uit! Q.E.D are reale merite cinematografice, în ciuda faptului că era gata-gata să rămână fără finanţare şi discuţiile asupra lui s-au concentrat mai mult pe motivele alegerii viziunii alb-negru. A câştigat Premiul special al juriului la festivalul de la Roma, iar în iunie a reprezentat România în competiţia festivalului Transilvania.

Dacă-l mai prindeţi în cinema, nu ezitaţi să-l vizionaţi: e genul de film de la care ieşi, simţindu-te mai deştept!

sursa foto: cinemagia.ro

Usturoi, ghicit între picioare şi-un vis de-o şchioapă

Aseară am fost la premiera filmului „Usturoi”. Nu e un documentar despre practicile ilegale din pieţele româneşti. Dar ar putea constitui o inspiraţie pentru vrăjitoarele învechite care încă mai ghicesc în cafea. Dragelor, acum la modă e să ghiceşti între picioare. De struţ şi de pui, liniştiţi-vă!

Pontul mi-a fost dat de bloggerul Simona Mocanu, care ştia de la Manafu, care ştia că e filmul lui Groparu. Şi că toate evenimentele la care a pus osul şi Manafu, a fost foarte reuşit. Gratis şi reuşit. O maslinuta, o atenţie la intrare (glumesc, au fost hălci de pizza Presto, bomboane Heidi şi bere) şi apoi un discurs de introducere al lui Groparu, bloggerul care a scris scenariul şi a realizat filmul, în colaborare cu-n prieten de peste mări şi ţări.

Iar filmul a fost o transpunere cinematografică a atmosferei pe care doar Goran Bregovic o poatea insufla, părerea mea. Nu vreau să lansez un spoiler, dar „Usturoi” este, de fapt, un ţigan sukar de pe undeva de la Zalău, care încearcă să-şi ţină fata departe de feciorul lui Ceapă. Şi incidentul declanşator (proful meu de la scenaristică ar fi mândru de limbajul meu tehnic) este decizia mezinului lui Ceapă de a pleca la Cluj şi de a se face actor, pentru a câştiga bani, astfel încât frate-său să o poată lua de muiere pe Zenobia a lui Usturoi.

Ioi, dar tare mi-o mai plăcut graiul lor ardelenesc, muzică pentru urechile mele. În schimb, accentul ţigănesc a fost un pic cam neconvingător, cel puţin în cazul mamei Ceapă, care dădea personajului sau o aură mai sofisticată decât era necesar, era prea „şlefuită”, nu mai există brutul în ea. La fel si cuvintele, mi s-au parut prea “româneşti”, mi s-a parut ca “cel mai puternic ţigan” ar fi putut fi transformată într-o expresie şi mai nuanţată. Veţi găsi, în schimb, un personaj pe cât de autentic, pe atât de spumos: bârfitoarea satului a fost înlocuită în film cu moşneagul beţivan, despre care Ceapă spunea că duce vorba de la unul la altul.

Nuanţa ţigăneasca face din filmul ăsta o chestie extravagantă, mai ales că etniile au fost învălmăşite mai rău ca-ntr-o telenovelă: avem ţigani români (clanul Ceapă), ţigani unguri (Usturoi), români (moşneagul) şi tot felul de personaje pe care le bănuiesc a fi şi extraterestre (îmblânzitorul berbecului). Personajele principale şi aşa pestriţe sunt sprijinite de adevărate caricaturi umane care dau savoare şi un gust înţepător: mama Florida, ghicitoarea între picioare, care admite, apoi, în faţa camerei, că totul e o înşelătorie; manelistul baştan, violent şi orgolios; poliţistul prostănac, un personaj un pic forţat prin faptul că dezvăluie treburi interne unor copii, ca şi cum ar vorbi unor adulţi. Dar după cum spunea şi Groparu la începutul filmului, fiecare replică poartă o poveste. Şi aş adăuga eu, fiecare secvenţă prezintă un microunivers diferit.

Aşa că cel mai probabil, aş recomanda acest film unui public avid de extravaganţe culturale, unuia care mai crede încă în filmul românesc şi unuia care nu defineşte un film făcut de un blogger traseism artistic. S-a adunat ceva target, aşa-i? Să se adune, că „duhoarea” Usturoiului te prinde, inevitabil.

Moşule, nu-mi mai doresc nimic. Twilight s-a terminat.

 Imi place să cred că atunci când Coca-Cola l-a creat pe misionarul consumerismului, Moş Crăciun modern, pentru a-l trimite în lume să cucerească spaţii perceptuale în mintea consumatorului, nu s-a gândit că va deschide drumul pentru Twilight.

Coca-Cola a augmentat atât de mult mitul personajelor fantastice care totuşi există, ascunse de ochii lumii, încât apariţia vampirilor a fost rapid acceptată.

Şi cum sub soare e loc pentru toţi, nu l-am apostrofat de prietenul nostru, Bram Stocker, că a îmbogăţit lumea fantastică (deja saturată) cu încă un tip de monstruleţ. Şi când te gândeşti că monstruleţul ăla a ajutat şi un brand de ţară cam şubred, parcă îţi vine şi dragul de vampiri.
Dar să dozezi atâta realism într-o producţie care ar trebui să devină celebră tocmai prin accentuarea elementului fantastic... ei, asta mi se pare chiar iresponsabil. Cu atât mai mult cu cât targetul căreia îi este dedicată sunt nişte adolescenţi. Hormonal vorbind, e vârsta la care ai nevoie vitală de dramă, de credinţă în imposibil.

Aşa că după atâta pompare a vampirilor în viaţa lor, nu te mira că o să înceapă să creadă, fără a avea însă curajul să mărturisească, de frică deziluzionării, că jumătate din colegii lor sunt vampiri. E ca şi cum ai l-ai arăta unui copil pe Ronald McDonald înfulecând cu dreapta un BigMc, în timp ce cu stânga, desface un Happy Meal.

Dacă mă întrebi pe mine (chiar şi dacă nu mă întrebi), îţi zic că Twilight e o producţie de spălat creiere, care se foloseşte de un miez de romantism pentru a produce fantezii schizofrenice în mintea unor oameni pentru care realitatea nu e asa cum isi doresc.

Şi chiar dacă încerci să-l priveşti cu obiectivitate sau cu puţină ironie, te loveşti chiar şi de modul forţat în care este introdus elementul erotic. Hai să fim serioşi, dacă vampirii nu au strop de sânge în vene, cum se ridică „instalaţia” în momentul ăla „magic” în care Bella i se dăruieşte?

Prea metaforic pentru mine. Sau pur şi simplu prea lipsit de etică atunci când vine vorba de o ocazie facilă, căreia deja îi era deschisă calea şi succesul îi e garantat, pentru a scoate bani. Căruţe de bani.
Iar daca l-ai privi, dezgolit de ambalajul fantastic, nu e decat un cliseu fara profunzime si o poveste banala, augmentata prin artificii cinematografice, fara merite in ale naratiunii. Fara mirajul fantasticului, care este luat prea in serios pentru o lume care incearca sa gaseasca solutii reale, nu sa se refugieze in fantezii, este o pelicula pe care doar scandalul actorilor ar mai fi scos-o din anonimat.

Aşa că dacă nu a fost chip să fie eliminată aceasta sagă, mă bucur măcar că s-a terminat. Poate fanatismul o să se mai domolească în următorii ani şi lumea n-o să mai încerce să evadeze în lumi dubioase. Poate chiar o să încerce să-şi înfrunte realitatea, fără să creadă că iubirea adevărată este doar aceea din poveşti fantastice. Ce nu ştie lumea este că atunci când un basm se termină cu happy-end, problemele personajelor nu iau sfârşit. Pur şi simplu, nu mai sunt povstite.

Aşa că, Moşule Coca-Cola, vino cu reclama ta şi anul ăsta. Fără tine, spiritul sărbătorilor consumeriste nu poate începe. Şi vino liniştit, nu mai sunt alte personaje fantastice cu care să rivalizezi, minimalizând lumea reală la un loc fad şi lipsit de sublim.

Harry Potter s-a terminat. Trăiască Harry Potter

Uitaţi! E o pasăre! Nu. E un avion! Nu, este Chuck Potter, mai tare decât Superman pentru că îşi ţine chiloţii înăuntrul pantalonilor, mai puternic decât Hulk pentru că el se luptă cu bagheta ca zânele, mai practic decât Batman pentru că el poate să-şi parcheze matura oriunde. Şi da, toată lumea are pijamale cu Superman, Superman are pijamale cu Chuck Potter.

Să fim serioşi acum. Am ajuns la final. La finalul ăla apoteotic al lui Harry Porner de care vorbesc iubiţii Manuelei, sfârşitul lui Harry Pocker, cartea aia pe care o citesc jucătorii de Hold’em după ce închid monitorul. Da, Harry Potter care a isterizat o lume întreagă, de la bebeluşii care plâng enervaţi de accentul englez până la adulţii care bombăne pentru faptul că Emma Watson s-a tuns băieţeşte.

Tocmai m-am întors de la episodul şapte, care încheie seria. I-am acordat respectul cuvenit, l-am văzut la IMAX, 3d, pe un ecran imens, într-un congelator cu un volum de vreo 400 de persoane. Impresie: grandios, de la numărul de figuranţi până la efectele speciale. Verdict: a meritat.

E mai greu pentru finalul unei serii atât de lungi să satisfacă aşteptările spectatorilor, pentru că te înveţi cu personajele şi ar putea fi previzibil. Probabil că de la primele pagini/secvenţe din volumul I, te aştepţi ca Voldemort să moară şi Harry şi cei trei prieteni să se înmulţească liniştiţi şi să trimită alţi vrăjitori la Hogwarts. Mda, aici nu prea aveai cum să greşeşti, dar cu siguranţă vei rămâne uimit de ce se întâmpla până acolo.

La fel, n-ai cum să eviţi scene tipice pe care le găseşti o dată la 3 filme: replica „Întotdeauna am vrut să spun asta”, apoi scena în care Neville pare să fi căzut în prăpastie şi brusc, îi apare mâna în cadru sau Titanic-osul sărut în faţa pericolului apei dintre Hermione şi Ron.

Evident că fiecare film bun are şi o ciudăţenie despre care nu ştii dacă să râzi că e penibil sau că e „out of the box” în sensul bun. Mai ştiţi scena din „Avatar” când Jake îşi revine în propriul său corp şi apare Neytiri (dublă în înălţime şi-n lăţime) şi se sărută? Nu vi s-a părut că are o nuanţă de pedofilie? Aici a fost scena de pe la sfârşit cu, daţi-mi voie să-i spun, mielul Voldemort, adică atunci când horcrux-ul din Harry Potter trăgea să moară şi era construit exact ca un miel sacrificat. Destul de neinspirat.

Şi a mai fost o scăpare! Spre sfârşitul filmului, se tot agitau ei cu asemănarea ochilor lui Harry cu cei ai mamei lui. Când mama lui apare drept copilă, are ochi căprui. Treacă-meargă, să ne prefacem că au forma asemănătoare, dar de ce ochii adultei Lily sunt albaştri şi chiar seamănă cu ai lui Harry? Să fie asta începutul industriei chirurgiei estetice şi schimbării de look în lumea vrăjitorilor? Probabil că am asistat la o adevărată premieră!

Dar eu mă declar mulţumită de „Talismanele morţii”, bănuiesc că în mare parte i se datorează lui J.K. Rowling. Deşi a început intens (se vedea că este o continuare), nu şi-a pierdut din substanţa pe parcurs. Apreciez dramatismul foarte bine subliniat prin coloana sonoră şi cadrele alese cu atât mai mult cu cât e greu ca un film SF să pară atât de autentic. Practic e de două ori fals: o dată pentru că e science fiction şi nu vei vedea niciodată aşa ceva în realitate şi în al doilea rând pentru că e film şi dacă jocul actorilor nu e bun, interesul se pierde rapid. Aşa că felicitări pentru dramatism şi autenticitate.

În final, ca o consolare pentru Potter-holicii află în sevraj , aş vrea să mă declar învinsă şi să accept valul de premii meritate ce-o veni (dacă nu cumva finalul Twilight îl face K.O pe Părosul Olar). Am venit cu gândul că e un film de război (fiind ultima parte) şi unul plin de elemente SF de o să mă pffff-uiesc pe toată durata peliculei. Nu mă pfff-uiesc, dar oftez. Chiar s-a terminat.