Eu, tu şi societatea de consum

Gurile lor se apropie pe măsură ce îşi mănâncă pofticios firul de speghete pe care îl împart la masa unui restaurant. Ea, o doamnă cu prestanţă în societatea canina. El, un vagabond oportunist care s-a trezit eroul unei secvenţe devenite clişeu. Sună cunoscut? Asta era doar momentul T0, ca să fim pe placul fizicienilor. La momentul T1, se schimbă macazul. Ajunşi la capătul spaghetei, personajele continua să molfăie nervos până ce, în scurt timp, la masa de pe terasa restaurantului nu mai rămân decât oscioarele unor câini care s-au devorat reciproc. S-au consumat.
Da, bănuiesc că scena asta nu e tocmai clasică poveste de Valentine’s, dar hai să coborâm cu picioarele pe pământ. Cupidon ar fi doar un nume dat unui copil de un părinte beat dacă nu ar exista societatea de consum, acest generator de vrăjeala distructivă care acţionează ca o ideologie mercantila.
Dând timpul înapoi, ne amintim cu toţii de obiceiurile autodistructive formate de la prima ciocolată. Ne-am învăţat de mici să primim ceva când făceam un lucru bun. Doar că tata ne premia pentru comportament exemplar dar mama ne mai strecura o ciocolată când o dădeam cu bâta în baltă. Aşa că ne-am învăţat să primim ceva orice am face. Şi adulţi fiind, nu mai îi aşteptăm pe alţii, ne luăm singuri, uneori prea mult. Ne răsfăţăm.
Piramida nevoilor a lui Maslow ne-a învăţat să ne prioritizam nevoile. Cu toate astea, societatea noastră consumerista amesteca ordinea naturală a acestora şi uite aşa ne trezim că răsfăţul nu numai că s-a nimerit a fi printre necesităţile omului modern, ba chiar funcţionează ca o baterie care susţine o lume într-o continuă mişcare.
Şi răsfăţul ăsta care creează nevoi false, minimalizându-le pe cele reale, ne aduce în faţa unei realităţi iremediabile: în goană după consum, într-o lume în care monstrul din tine se dezvolta mai rapid decât produsele de pe rafturi, am ajuns să ne consumăm unii pe alţii. Din nepăsare, din „nevoie”, din moft.
Ne consumăm muteşte, ca şi cum ne-am aparţine, trăim cu iluzia că suntem regenerabili şi apoi ne trezim consumaţi, umblând ca nişte umbre pe drumurile unde ne-am lăsat de bunăvoie spiritul.
Şi pe deasupra, mai avem şi cinismul să afirmăm apoi ca un cui scoate pe altul. Dar cine-a fost deşteptul care a avut ideea să ne băgăm cuie în inimă? Nu trebuie să fii tâmplar ca să ştii că lasă găuri şi locul găurilor la un om nu e acolo.
Dar ce spun eu? E doar o seară rece, cu oameni care încă aleargă după cadouri ce umplu spaţiile goale din rafturi şi şifoniere, dar lasă în suflet aceeaşi prăpastie care se adânceşte cu fiecare ursuleţ vândut pe post de sentimente, cu fiecare reclama lansată pe post de adevăr, cu fiecare carte oferită pe post de principii şi cu fiecare om care decide pe post pe Dumnezeu.