Usturoi, ghicit între picioare şi-un vis de-o şchioapă

Aseară am fost la premiera filmului „Usturoi”. Nu e un documentar despre practicile ilegale din pieţele româneşti. Dar ar putea constitui o inspiraţie pentru vrăjitoarele învechite care încă mai ghicesc în cafea. Dragelor, acum la modă e să ghiceşti între picioare. De struţ şi de pui, liniştiţi-vă!

Pontul mi-a fost dat de bloggerul Simona Mocanu, care ştia de la Manafu, care ştia că e filmul lui Groparu. Şi că toate evenimentele la care a pus osul şi Manafu, a fost foarte reuşit. Gratis şi reuşit. O maslinuta, o atenţie la intrare (glumesc, au fost hălci de pizza Presto, bomboane Heidi şi bere) şi apoi un discurs de introducere al lui Groparu, bloggerul care a scris scenariul şi a realizat filmul, în colaborare cu-n prieten de peste mări şi ţări.

Iar filmul a fost o transpunere cinematografică a atmosferei pe care doar Goran Bregovic o poatea insufla, părerea mea. Nu vreau să lansez un spoiler, dar „Usturoi” este, de fapt, un ţigan sukar de pe undeva de la Zalău, care încearcă să-şi ţină fata departe de feciorul lui Ceapă. Şi incidentul declanşator (proful meu de la scenaristică ar fi mândru de limbajul meu tehnic) este decizia mezinului lui Ceapă de a pleca la Cluj şi de a se face actor, pentru a câştiga bani, astfel încât frate-său să o poată lua de muiere pe Zenobia a lui Usturoi.

Ioi, dar tare mi-o mai plăcut graiul lor ardelenesc, muzică pentru urechile mele. În schimb, accentul ţigănesc a fost un pic cam neconvingător, cel puţin în cazul mamei Ceapă, care dădea personajului sau o aură mai sofisticată decât era necesar, era prea „şlefuită”, nu mai există brutul în ea. La fel si cuvintele, mi s-au parut prea “româneşti”, mi s-a parut ca “cel mai puternic ţigan” ar fi putut fi transformată într-o expresie şi mai nuanţată. Veţi găsi, în schimb, un personaj pe cât de autentic, pe atât de spumos: bârfitoarea satului a fost înlocuită în film cu moşneagul beţivan, despre care Ceapă spunea că duce vorba de la unul la altul.

Nuanţa ţigăneasca face din filmul ăsta o chestie extravagantă, mai ales că etniile au fost învălmăşite mai rău ca-ntr-o telenovelă: avem ţigani români (clanul Ceapă), ţigani unguri (Usturoi), români (moşneagul) şi tot felul de personaje pe care le bănuiesc a fi şi extraterestre (îmblânzitorul berbecului). Personajele principale şi aşa pestriţe sunt sprijinite de adevărate caricaturi umane care dau savoare şi un gust înţepător: mama Florida, ghicitoarea între picioare, care admite, apoi, în faţa camerei, că totul e o înşelătorie; manelistul baştan, violent şi orgolios; poliţistul prostănac, un personaj un pic forţat prin faptul că dezvăluie treburi interne unor copii, ca şi cum ar vorbi unor adulţi. Dar după cum spunea şi Groparu la începutul filmului, fiecare replică poartă o poveste. Şi aş adăuga eu, fiecare secvenţă prezintă un microunivers diferit.

Aşa că cel mai probabil, aş recomanda acest film unui public avid de extravaganţe culturale, unuia care mai crede încă în filmul românesc şi unuia care nu defineşte un film făcut de un blogger traseism artistic. S-a adunat ceva target, aşa-i? Să se adune, că „duhoarea” Usturoiului te prinde, inevitabil.

Vorbeşte (bine) in 60 de secunde!

Ieri am făcut o listă. Nu de cumpărături. Ci cu situaţiile din care am ieşit şifonată, pentru că n-am limbuţie. Uite-o, nu o da mai departe. Nu e ceva cu care mă laud.

Când eram mică, obişnuiam să-mi vizitez un unchi vorbăreţ care întotdeauna avea o poveste nouă ba din armată, ba din război, ba de la ţară. Şi, sincer, nu mă pasiona niciunul dintre aceste subiecte, dar când omul ăla începea să vorbească, de faţă cu familia, tot ce povestea se petrecea în acel moment, în faţa ochilor mei. Şi-apoi, am început să întâlnesc şi oameni de vârsta mea binecuvântaţi cu darul vorbirii. Am încercat să fur un pic din talentul lor de a vrăji topica şi de a ambala cuvintele în nuanţe spumoase, pronunţate cu o flexiune a vocii aproape actoriceasca!

Dar ce să vezi, pe cât de graţioasă şi amuzantă e prietena mea, Camelia, când vorbeşte, pe atât de stângace sunt eu când încerc să spun pe gură ce, altfel, aş comunica cu brio, în scris. Poate că n-ar fi atât de grav pentru viaţa mea privată (drăcuşorul de pe umărul stâng ţine, totuşi, să mă contrazică: este!), dar să lucrezi în domeniul publicităţii şi să-ţi moară papagalul când ţi-e lumea mai dragă... şi aproape convinsă, păi e păcat de Dumnezeu... l agenţiilor.

Dar nu-i nevoie să te dai de 3 ori peste cap, nici să înveţi franceză ca puţinele cuvinte pe care le scoţi să fie măcar sofisticate. E suficient să cauţi un curs de public speaking, cum este cel ţinut de Amalia Sterescu.

Cu siguranţă, e in my bucket list. De ce?

1. Pentru că abilitatea de a vorbi în public îţi deschide dacă nu uşi profesionale, atunci ferestre de unde să te strecori în inima domeniului tău de interes. Şi acum imaginează-ţi spunând fraza asta lungă şi un pic siropoasa în faţa a 100 de oameni. Ai spune-o sau vii şi tu la curs?

2. Pentru că integritatea intelectuală e la fel de importantă ca cea fizică. Nu e suficient ca mama să fie singura care te laudă pentru ideile tale grozave doar pentru că mama este singura în faţa căreia ai curajul să le comunici.

3. Pentru că, având capacitatea să spui ce gândeşti, cu adevărat, îţi poţi apropia persoane cu aceleaşi interese ca şi tine, persoane care se vor dovedi, în timp, a fi prieteni, colegi de proiecte, amici de-o bere, sprijin în momente grele, consilieri în domenii nefamiliare sau companii spontane de vacanţe.

Am aruncat, aşadar, o privire mai atentă pe site-ul publicspeakingschool.ro, unde Amalia Sterescu te întâmpină cu o expresie caldă. Mi-a plăcut segmentarea trainingurilor, în funcţie de nevoile fiecăruia, şi oscilez dacă filmuleţul ei de prezentare sau faptul că a fost coach pentru Melania Medeleanu m-a făcut să îmi doresc să îi ajung cursant.

În orice caz, ca să fac o paralelă asemănătoare cu cea din titlu, speak in public or die trying!

Din seria BAC-ului şi pentru că Eminescu

Aţi găsit cumva vreun porc zburând printre nori, zilele astea? Nu, nu, nu fac parte din persoanele care şi-au pierdut animalul de companie şi şi-l caută, panicate. Dar totuşi, aţi văzut vreun porc zburând mai ieri, pe la prânz, când soarele îşi făcuse curaj să se umfle-n raze?

Nu? Mă gândeam eu. Deci tot criticii literari au rămas singurii care-l iubesc pe Eminescu. Deci elevii tot hateri sunt când vine vorba de Mişu cel poetic şi de ale sale opere. Deci Bacul tot nasol s-a dovedit, cu poezia asta care tot cade-n cap, de câţiva ani încoace.

Să nu mă înţelegeţi greşit, am trecut onorabil prin toate probele astea, am ajuns la olimpiade de limba română şi cititul a fost întotdeauna cea de-a doua pasiune menţionată, după scris. De fapt, sunt de părere că cititul este primul pas al scrisului. Dar ceea ce m-a enervat atunci şi mi se pare şi acum prea puţin constructiv este mania sistemului de a transforma copilul într-un depozit de informaţii, fără posibilitatea de a alege, fără softul care să le şi proceseze sau să le ducă la următorul nivel.

Şi „somnoroase păsărele” mă poartă pe aripi de flashback la propriul meu BAC, atunci când şi generaţiei mele i s-a întâmplat ceva ciudat: a căzut basmul. Şi fix primul subiect dintre cele 100, acela care NICIODATĂ nu pică. Vorba aia: nu contează care-i primul, contează care e ultimul. Subiect. La BAC.

Dar acum, când mă gândesc la basme dintr-o perspectivă mai prietenoasă, aceea a omului care citeşte ceea ce-i place şi are propriile păreri despre paginile pe care le parcurge, parcă şi spânul începe să fie simpatic. Plus că am găsit basmelor o grămadă de interpretări. Şi mă amuz şi acum, gândindu-mă ce ar fi crezut corectorul, dacă aş fi scris ce îmi vine în minte, cu adevărat.

Nu ştiu dacă analogia dintre aripa oferită de albină lui Harap Alb şi o carte de vizită poate fi viabilă. Dar de ce nu, atâta timp cât e un mod de a contacta albina, la nevoie, după o favoare? De ce nu ar putea fi considerat atunci basmul o parabolă a relaţionării, cu beneficii reciproce, de tip profesional sau personal?

 Sau v-aţi gândit vreodată la semnificaţia numelor protagoniştilor din basme, în diferite culturi? În limba română, el este „Făt-Frumos”, lucru ce mă face să mi-l imaginez că pe un copilaş semi-avortat, în orice caz cu trăsături infantile (făt) dar frumos (cât de frumos poate fi un făt?). Sau în varianta 2, „făt” că denumire populară a unui băiat, ceea ce din nou... exclude total perspectiva urban-sofisticată a protagonistului. Deci dacă cineva i-ar face portretul robot, ar semăna mai mult cu Fuego decât cu Alexandru Ciucu. OK. Pot să trăiesc cu asta. Pot să trăiesc şi cu imaginea pe care mi-o inspiră „Prince Charming” englez, care duce modelul masculin în extrema cealaltă: tre’ să fie neapărat de viţă nobilă. Începeţi să înţelegeţi acum unde a încolţit materialismul contemporan? Şi-n final, probabil cea mai ciudată alternativă, spaniolul Principe Azúl. Prinţ, de asemenea, dar, Doamne iartă-mă, de ce albastru? E vreun personaj din Avatar? S-a perpelit prin albastru de metil anticipat pentru vreo rană cauzată de balaur? Şi mai ales, dacă albastru e culoarea epidermei lui, ce culoare devine când se bronzează? Ei, răspunsurile la astea nu le-am găsit niciodată în cărţile de comentarii. (Atenţie, acesta a fost un pamflet)

Şi dacă elevii ar avea libertatea să nu li se mai impună texte şi să îşi dezvolte păreri personale asupra lor, poate că am avea mai mulţi iubitori de lectură, şi mai ales, mai mulţi oameni care să scrie corect în limba nativă. Eu, una, ştiu că pot să număr pe degetele mele cărţile impuse care mi-au plăcut şi pe degetele populaţiei chineze cărţile pe care le-am ales singurică, sau doar recomandate, şi care m-au fascinat.

Şi-n încheiere, mi-am adus aminte de un puşti genial, care a învăţat acasă, şi la care vă veţi închina şi fără să fiţi obligaţi să asistaţi la orele de religie din şcoală: https://www.youtube.com/watch?v=h11u3vtcpaY