Bradul de Crăciun al amintirilor

De Crăciun, fii mai bun și...mai creativ! Și dacă publicitatea face brazi din umerașe, sticle de bere, pizza și tanga, de ce n-aș putea să fac eu un brăduț al amintirilor? 

 N-o fi el cel mai arătos, și nici n-o mirosi a conifer abia tăiat, dar dacă ai ști câte amintiri adună, ți-ar cântă inimă colinde. Și pentru că amintirile sunt dragi și delicate, am decis să-l aștern doar provizoriu, cât să mai mulțumesc pentru cuvintele, gândurile și amintirile frumoase, dar și vieții care mi-a croit drum pe meleaguri pe care nu le voi uita niciodată. 

 Uite, așa se făcea mișto la primul meu job, iar dacă voi mai întâlni vreun tip Sergiu și-o să-i zic că e om bun, de la boss mi se trage.  

 Și când eram la Wipro, eram și la facultate, locul unde prietenia s-a legat că mai ceva că lipiciul. Așa că bradul meu nu putea să nu aibă carnetul de student și amintirea de la absolvire, drept globuri.

 Și dacă sunt la modă selfie-urile, de ce să nu existe și felicitări făcute de tine...pentru tine, dar scrise de cei dragi :))

 

 

 Iar când cei dragi îți aduc felicitări adorabile, le urezi și tu lucruri atât de frumoase, încât să aibă succes cât google-ul de mare! 

Iar pana la 24 de ani, ajungi masterand in amintiri placute! 

 Dar cel mai important, e că odată scrise aceste rânduri, să păstrezi și peste ani prietenia redactorilor lor și să-i ții aproape, oricât de departe îi duce viață..sau cariera...

 

...călătoriile sau visele din copilarie.

 Iar când oamenii deosebiți îți apar la orice loc de muncă, știi că ... 

 ...a pus cineva o vorba bună pentru tine! 

Povestire

El a urcat în tren pe 13 februarie, 1985, la Braşov.

Ea avea biletul undeva în iulie, dar era atât de entuziasmată de călătoria sa, încât s-a grăbit să urce pe 27 iunie 1988.

Au călătorit, împreună, dar separat, şi au privit gările unde au coborât şi au urcat oameni dragi, timp de mai bine de două decade.

El îi privea cu jind, şi uneori ar fi vrut să poată trăi o zi în corpul fiecărui călător din tren. O zi să fie domnul cu pardesiu, care l-a învăţat să deseneze cea mai mică spânzurătoare, pe colţul unui ziar mototolit, dar să aleagă cele mai îndrăzneţe cuvinte. În altă zi, i-ar fi plăcut să se trezească în pantofii mereu prăfuiţi ai naşului, burtos şi morocănos. Nu asta era problema lui. Ci faptul că oricât ar fi încercat, naşul nu s-ar fi putut opri niciodată. Era nestatornic. Şi niciodată nu gusta mai mult din călătorie decât atunci când prindea un musafir clandestin. Şi-l ardea. Ce-i drept, el apucase şi un alt naş. Unul cu mustaţa ca pana corbului, care nu avea chemarea nestatorniciei, ci mai degrabă rutina ordinii şi-a organizării. Dar ăla nu rezistase mult. Când lucrezi cu oamenii, trebuie să ai şi-o parte de fier.

Dar cel mai mult şi cel mai mult, ar fi dat zece bilete de călătorie ca să fie, timp de o zi, tânărul cu chitara, care apărea periodic în vagonul lui, fix pe ultima banchetă, una şleampăta, dar izolată, pusă acolo ca să separi oamenii cu poftă de viaţă de oamenii cu poftă de consum şi atât.

Totuşi, niciodată nu se simţise dornic să fie el însuşi. Să fie el, în pielea lui. Poate pentru că nu era tocmai cea mai catifelată. Sau poate pentru că atunci când era adolescent, nişte doamne grase de pe bancheta din faţă au râs de el că avea plete şi semăna cu o domnişoară. „Lăţosule!” i-au şoptit, la plecare. Nu a ştiut niciodată dacă, apoi, au coborât din tren sau s-au mutat în alt vagon.

Zilele în tren trec toate la fel, atunci când stai locului şi doar roţile vagonului turuie sub amorţeala unei primăveri.

Mai degrabă decât să se mişte, el se uita la bancheta descusută de lângă toaletă, unde în această perioadă nedefinită, obişnuia să se aşeze tânărul cu chitara.

Trecuseră ani de când venise prima oară. În primul an,  pe acela îl atrăsese izolarea. Era tânăr şi rebel. Apoi, când o duduie timidă i-a aruncat o privire, în timp ce cânta, şi-a dat seama că locul ăla îl făcea să se simtă inspirat, era deja al lui. Dar nu-i mai simţea mirosul stătut. Ci o boare de familiaritate dulceagă. Şi apoi, nu a mai fost rebel. Dar a rămas tânăr. A mai schimbat domnişoarele. Şi ele au mai găsit alţi cântăreţi. Dar el a rămas la ale lui. Tânăr. Şi neînţeles.

Poate d-asta, el îl aştepta cu inima cât un purice, acum. Pentru că erau doi, doi neînţeleşi.

Întârzia. A închis ochii şi şi-a aruncat privirea către un guguştiuc cu guşa plină, care zbura lin, aproape de fereastra lui. Şi pentru un moment, a uitat de cântăreţ.

Apoi a auzit o coardă unduindu-se şi vibraţia ei i-a atins inima şi i-a relaxat-o. Dar când a întors capul, nu era cântăreţul. Era ea.

Aţi crede că timpul s-a oprit în loc. Poate chiar trenul. Ori guguştiucul s-a lovit de fereastră, uitându-se şi el. V-aţi gândi că ea şi-a ridicat privirea şi a îngheţat întregul vagon.

Dar în acel moment, a intrat în vagon naşul. Era mai balonat ca de obicei şi număra cu salivă un teanc de bani. Iar el l-a privit şi nu a simţit nimic. Nu s-ar fi plimbat ca dânsul, pe culoare, simţindu-se mare şi tare, cu burta în faţă, ca un cocoş de lupte. Nici n-ar fi ieşit din vagon.

Naşul s-a oprit în faţa unui domn bine, îmbrăcat în pardesiu, care se chinuia să-şi adune un carneţel de pe podeaua vagonului, iar pixul şi-l ţinea după ureche, ca pe o ţigară.

El a zâmbit. Azi nu îşi dorea să joace perfect nici spânzurătoarea.

Uşa vagonului s-a deschis din nou, iar cântăreţul, vizibil îngreunat de chitară, şi-a croit spre vechea lui banchetă. A zărit-o pe ea, dar asta nu l-a deranjat şi nici nu l-a atins. S-a îndreptat către ale lui. Dar azi era palid şi mai puţin artist, iar el nu îşi mai dorea să intre în pielea cântăreţului.

De fapt, pentru prima oară, şi-a dorit să fie el însuşi, să o privească prin ochii lui, de un verde ascuns între sălcii, pe ea, acea necunoscută care intrase în vagon, după douăzeci şi două de staţii. Şi fix în acel moment, cântăreţul s-a aşezat lângă ea iar ea a tresărit.

L-a privit cu indulgenţă, ba chiar cu amuzament, dar scânteia din ochii cântăreţului nu mai era demult acolo. Şi nici chitara nu-l mai asculta. Nu mai era... tânăr. Sufletul lui îmbătrânise.

Ea s-a ridicat, atunci, de pe bancheta şleampăta iar ochii li s-au întâlnit. El şi ea. Ea şi el.

Se ştiau. Simţeau că au călătorit în tot acest timp în acelaşi tren, au văzut pe ferestrele blocate aceleaşi siluete şi au împărţit bancheta cu diferiţi străini, ale căror destinaţii le-au precedat pe ale lor.

Mai erau locuri în vagon. Dar ea s-a aşezat lângă el. Iar el a zâmbit. Din nou, nu-şi mai dorea să fie el însuşi. Îşi dorea să fie el şi ea, un întreg.

Colierul prieteniei

La lucru manual, să îmi fie cu iertare, dar în veci nu m-am priceput. Dacă vrei să râzi, ori întrebi pe cineva de-un banc bun ori mă pui pe mine să ţin foarfeca-n mâna. La capitolul „creativitate”, dă-te la o parte că am pretenţii totuşi să mă umflu-n pene. Şi în lipsa penelor, mă umflu-n filmuleţe, felicitări, scris la muncă, scris acasă şi mai nou...lucru manual.

Că na, niciodată nu e prea târziu să mai încerci. Şi uite aşa mi-a venit mie ideea să mai schimb placa anul ăsta şi să-i fac Dianei mele ( da, băiatule de la mare: suntem surori) o surpriză. Că de stors o lacrimă am stors acum un an, cu-n filmuleţ; la păstrare am pus câteva felicitări cu capul tăiat...era timpul pentru ceva nou.

Aşa că m-am apucat de-am şterpelit de prin birou o mână de postit-uri colorate. Una de la Matei, vreo 3 de la Andrada, fără număr de la Mirela...Ei, nu vă supăraţi, dar din dar se face! Şi pe fiecare, am scris câte-o amintire pe care o am împreună cu stimabila sărbătorită.

Şi-apoi m-a apucat pe mine talentul să înnod nişte aţe să pară mai a sfoară. Şi cum încă-s învăţăcel la chestiile astea, n-au scăpat nici mama nici pisica de la contribuit cu îndemânare.

Cât ai spune „surpriză”, am început să înfig acul cu sfoară în postit-uri. Cu răbdarea cu care numeri mioarele pe-un câmp al proprietarului Moş Ene, am împuns hârtiuţele rând pe rând, împăturindu-le ca pe o mărgea, până când au început să semene a şirag. Şi nu şirag de perle, şirag de amintiri.

La o adică, nu arăta mai rău decât clădirea kitchoasă a Asociaţiei Arhitecţilor din România şi nici nu a necesitat mai multă muncă decât orice autostradă mioritică. Ba chiar arată drăguţ, pastelată şi îmbibata cu flash-back-uri, pe-un şirag pe care Piranda l-a chinuit ca pe coarda unei chitari.

Proba de foc : reacţia sărbătoritei. Nici nu intru bine pe uşă, că anunţ că am un cadou care necesită instrucţiuni. Cât mă descalţ, nu dau jos cadoul din mână. Cât mă lepăd de palton, nici gând să-i permit Dianei să se atingă de pungă. Şi când îi pup părinţii, ţin strâns mânerele de sfoară, să nu mă trezesc desconspirată.

Iar momentul cel aşteptat se aşterne ca o maşină a timpului peste două prietene care-au trecut prin toate stadiile prieteniei şi s-au construit în aceeaşi direcţie ( că doar, d-asta, spre sfârşitul serii, butonam amândouă o aplicaţie drăcească cu logo-uri, la care eu mărturisesc că am rămas blocată la un logo care începe cu „D” şi se termină cu  „e” şi Dumnezeu ştie al cui o fi). Zâmbete am bifat pe foaia de evaluarea din mintea mea. Deci e de bine. Parcă şi oleacă de suprindere, dar avem de-a face cu o mică şmecheră, nu afişează ea cu una cu două ce-ţi doreşti. Îmbrăţişări au fost şi d-alea. Şi dacă le-a citit pe toate 15 „mărgele”, eu zic că e de bine, nu-i aşa?

La mulţi ani încă o dată, pisulina mea!

La mulţi ani, Di!

Am câstigat o bicicletă

Mie tare-mi place sa particip la concursuri. Si s-au adunat cateva de cand am aceasta deprindere.

Iata ce-am scris si mi-a adus o bicicleta la concursul organizat de "Zile si nopti", in care se cerea sa promovam spatiile pentru biciclisti:

O reclamă celebră spunea că cele mai multe accidente se petrec în casă. Dar imaginaţi-vă un hol strâmt şi lung, adesea acoperit de obstacole ascunse şi care, în loc de pereţi, are maşini furioase, care merg haotic şi fără semnalizare. Aaa, staţi nu e nevoie să vă imaginaţi, e suficient să mergeţi prin Bucureşti cu bicicleta şi deja se reconstruieşte o scenă veritabilă din psihedelicul Alice în Wonderland.

Da, greutăţile bicicilistilor sunt deja ştiute dar se pare că aflarea unei căi de rezolvare necesita chiar şi mai multă imaginaţie. Aşa că, dacă aş scoate capul out of the big box of Bucharest, aş începe prin a da substanţa iniţiativelor create doar de dragul de a le da curs. Mă refer la faptul că piste de biciclişti există în oraş dar nimeni nu le respecta. Nu sunt nimic mai mult decât un covor galben pentru pitipoancele daltoniste sau un joc de şotron mai diferit pentru copiii din parc. Şi atunci, cum să-i convingem? O idee SF ar fi să instalăm nişte senzori la marginea marcajului şi de fiecare dată când cineva îl depăşeşte şi intră pe pistă, să se audă un claxon de bicicletă. Dar revenind cu picioarele pe pământ, probabil că un prim pas ar fi că poliţiştii comunitari care îşi plimbă nasurile pe cai în parcuri să se ocupe şi de drepturile bicicliştilor.

Şi dacă ceea ce e deja făcut ar fi respectat, ar trebui să ne aruncăm privirea şi la ceea ce mai poate fi făcut. Începând cu o campanie de conştientizare prin mijloace neconvenţionale.

Aş începe prin stencils-uri prezente în zonele populate de biciclişti şi probabil că logo-ul imprimat ar fi un biciclist hipster care merge pe bicicletă cu mâinile intinse pe orizontală ca să asigure distanţa dintre el şi cei ce-i invadează teritoriul. Apoi aş organiza un flashmob al bicicliştilor undeva într-un parc, lânga o pistă cu o coregrafie din biciclete. Şi aş completa campania cu nişte print-uri outdoor care înfăţişează o maşină care merge doar pe 2 roţi laterale pe o pistă de biciclişti, în timp ce zeci de bicicilete circula pe carosabil.

Şi într-o lume ideală, în care problema parcării va fi privită cu aceeaşi seriozitate ca cea a lipsei de spaţiu pentru bicicilisti, probabil că aş continua campania cu măsuri palpabile de a face loc bicicliştilor, aceşti eroi ecologici uitaţi de lumea consumeristă în goană după timp.

PS: dacă nu era evident până acum, râvnesc la bicicletă pentru ladies

Spoof IQads

Cum ar spune romanul, eu am sutat, eu am stat in poarta si eu le-am facut pe toate.

Asadar:

Scenariu

Regiu

Rol principal

si Montaj 

Diana Duca

Benzi desenate : Baby Doll şi Bad Bird

 

VIdeo Dulcea Absolvire

Desene in Photoshop