Eu am un
obicei ciudat. În afară mâncatului cireșelor, cu sâmburi. Mai bine zis, e o
manifestare ciudată a principiului care m-a ghidat mereu : ce-i bun se lasă
la urmă ( notează, Freud, trebuie€să-mi explici care e faza cu obsesia mea pentru
asta).
Și aplic
principiul până și la mâncatul unei felii de pizza. Pentru că întotdeauna, dar
absolut întotdeauna, mănânc pizza de la margine la moț. Asta în contextul în
care marginea îmi produce la fel de multă plăcere că un brocolli într-o
shaorma.
E un
principiu care împarte totul într-o lume duală, care implică un fel de
resemnare în fața răului pentru că apoi să-ți fie bine. Dar cine a zis
că sunt direct proporționale, consecutive sau măcar...paralele? ( suficientă
matematică, totuși) Mai degrabă, e
doar un mod de a-ţi scuza teama de eşec...sau de succes.
Și uite
așa, acum câteva zile, după 24 de ani, cineva m-a întrebat de ce fac asta. Iar
eu, cu aerul bacovian-logico-balivernistic
al unui generator de citate pe Facebook, îi zic : „Pentru că ce-i mai
bun se lasă la urma”. Doar că de două
zile încoace...mă cam urmărește întrebarea retorică pe post de răspuns „Dar de
ce nu alegi ceva bun de la cap la coadă?”
Și uite așa
traduc întrebarea asta în toate experiențele mele de viață de până acum: de ce
acceptăm amici contextuali și periculoși doar că să evidentiam adevărații prieteni?
De ce facem studii care nu au legătură cu pasiunea noastră doar pentru că
domeniul visat pare prea aspirațional ? De ce cumpărăm chestii ieftine și
proaste pentru că încă nu avem statutul la care „am merita” niște chestii mai
bune? De ce suntem masochişti, camuflând
principii nesănătoase într-o răbdare nemotivată, al cărui
eufemism e „smerenia”?
De ce ne-am
conformat? Și nu...răspunsul nu este „ficat, ficat, ficat”.
