Eu, tu şi societatea de consum

Gurile lor se apropie pe măsură ce îşi mănâncă pofticios firul de speghete pe care îl împart la masa unui restaurant. Ea, o doamnă cu prestanţă în societatea canina. El, un vagabond oportunist care s-a trezit eroul unei secvenţe devenite clişeu. Sună cunoscut? Asta era doar momentul T0, ca să fim pe placul fizicienilor. La momentul T1, se schimbă macazul. Ajunşi la capătul spaghetei, personajele continua să molfăie nervos până ce, în scurt timp, la masa de pe terasa restaurantului nu mai rămân decât oscioarele unor câini care s-au devorat reciproc. S-au consumat.
Da, bănuiesc că scena asta nu e tocmai clasică poveste de Valentine’s, dar hai să coborâm cu picioarele pe pământ. Cupidon ar fi doar un nume dat unui copil de un părinte beat dacă nu ar exista societatea de consum, acest generator de vrăjeala distructivă care acţionează ca o ideologie mercantila.
Dând timpul înapoi, ne amintim cu toţii de obiceiurile autodistructive formate de la prima ciocolată. Ne-am învăţat de mici să primim ceva când făceam un lucru bun. Doar că tata ne premia pentru comportament exemplar dar mama ne mai strecura o ciocolată când o dădeam cu bâta în baltă. Aşa că ne-am învăţat să primim ceva orice am face. Şi adulţi fiind, nu mai îi aşteptăm pe alţii, ne luăm singuri, uneori prea mult. Ne răsfăţăm.
Piramida nevoilor a lui Maslow ne-a învăţat să ne prioritizam nevoile. Cu toate astea, societatea noastră consumerista amesteca ordinea naturală a acestora şi uite aşa ne trezim că răsfăţul nu numai că s-a nimerit a fi printre necesităţile omului modern, ba chiar funcţionează ca o baterie care susţine o lume într-o continuă mişcare.
Şi răsfăţul ăsta care creează nevoi false, minimalizându-le pe cele reale, ne aduce în faţa unei realităţi iremediabile: în goană după consum, într-o lume în care monstrul din tine se dezvolta mai rapid decât produsele de pe rafturi, am ajuns să ne consumăm unii pe alţii. Din nepăsare, din „nevoie”, din moft.
Ne consumăm muteşte, ca şi cum ne-am aparţine, trăim cu iluzia că suntem regenerabili şi apoi ne trezim consumaţi, umblând ca nişte umbre pe drumurile unde ne-am lăsat de bunăvoie spiritul.
Şi pe deasupra, mai avem şi cinismul să afirmăm apoi ca un cui scoate pe altul. Dar cine-a fost deşteptul care a avut ideea să ne băgăm cuie în inimă? Nu trebuie să fii tâmplar ca să ştii că lasă găuri şi locul găurilor la un om nu e acolo.
Dar ce spun eu? E doar o seară rece, cu oameni care încă aleargă după cadouri ce umplu spaţiile goale din rafturi şi şifoniere, dar lasă în suflet aceeaşi prăpastie care se adânceşte cu fiecare ursuleţ vândut pe post de sentimente, cu fiecare reclama lansată pe post de adevăr, cu fiecare carte oferită pe post de principii şi cu fiecare om care decide pe post pe Dumnezeu.

PS: 6 februarie 2012

2012 nu pare deloc sfârşitul lumii. Nicidecum.
Ba din contră, 2012 a debutat ca o cură de detoxifiere care-ţi stoarce sufletul de toate toxinele şi apoi când în sfârşit nu mai pofteşti la toate lucrurile şi oamenii de ale căror măşti perfide ai devenit dependent, îţi dai seama că eşti un om nou.
6 februarie 2012 – cele rele să se spele, cele bune să se adune. Chiar când simţeam că nu-mi mai doresc nimic material, a fost un an plin de cadouri şi plin de lucruri pe care atunci când le voi purta, mă voi gândi că dorinţele vechi se împlinesc doar atunci când devin latente. Am câştigat 2 concursuri de ziua mea, mi s-a stricat telefonul si nu am primit niciun mesaj nici de 6 februarie, am văzut oameni cu care nu mai apucasem de mult timp să petrec timpul şi am simţit în forma cea mai naturală ca lucrurile bune îşi au rădăcina în interior iar lucrurile materiale nu prind strălucire decât atunci când sunt o reflecţie a unei stări interne.