„Cine-i fazanul?” sau Teatrul generaţiei Y

Se spun multe despre cei născuţi între anii 1981 şi 2000. Că-s generaţia Peter Pan, că metodele clasice de educaţie nu li se mai aplică ori că sunt poarta către o lume digitalizată. Eu aş adăuga că sufletul lor hibrid, prins între nostalgia socializării la un ceai, de altădată, şi automatismul de a tehnologiza fiecare obicei, îi transforma în nişte oameni cu trăiri intense, poate chiar contradictorii. Şi aşa-mi explic eu sursa intensităţii actoriceşti a tinerei generaţii Y din teatru.

Ca s-o spun p-aia dreaptă, nu sunt întru totul obiectivă. Pentru că ce-am să vă povestesc este piesa de teatru-licenţă a unui om pe care-l preţuiesc din amintiri, un coleg de la Facultatea de Litere care astăzi este actor cu studii-n regulă. Este vorba de Andrei Radu, băiatul din reclamele postului Acasă, cinefilul din spotul viral McDonald’s şi actorul ce joacă-n cafenele, la Palatul Copiilor şi, sper eu, curând în piese cu public larg.

Aseară am fost la Palatul Copiilor, la piesa de teatru „Cine-i fazanul?” de G. Feydeau. Spectacolul a început punctual iar lipsa gongului a fost compensată de un intro jucăuş: actorii s-au fugărit prin sală, transformând momentele moarte de pregătire a decorului într-unele interactive; mai-mai că-ţi venea să le pui piedică atunci când treceau pe lângă tine, să vezi cum reacţionează.

Ei, povestea piesei este una amuzantă şi a depăşit cu mult un triunghi amoros, transformându-se mai degrabă într-un hexagon. Un Don Juan pe nume Pontagnac („Ponta”!) aleargă după fustele măritatei Lucienne, al cărei soţ Vatelin se dovedeşte a fi chiar un prieten vechi. De altfel, şi Pontagnac era „puţin” însurat. Într-o atmosferă caragialeniană, poţi intui trăsăturile principale ale celor 3 personaje principale: amorezul patologic, femeia cu morală condiţionată şi soţul pe care l-aş boteza „sunt mişel, dar nu înşel”. Povestea se îmbogăţeşte prin prezenţa altor soţii, altor amanţi şi a unor servitoare foarte dotate.

Tentativa de înşel a lui Vatelin dă drumul unui domino de infidelităţi petrecute în trei decoruri aproape la fel de bune ca-n teatrele consacrate. Unde mai pui că jocul actoricesc extrem de pătimaş şi de convingător este dublat de o muzică pasională, care introduce spectatorii în universul piesei, fără  uşă de ieşire. Soţiile şi personajele episodice fac leapşa dintr-o-ncăpere într-alta, fără să-ţi dea răgaz de plictiseală.

Am avut impresia că aceşti tineri sunt actori cu experienţă de zeci de ani, ce-au jucat în sute de spectacole, în faţa a mii de oameni. Andrei Radu: o interpretare spumoasă şi plină de energie; Clara Popadiuc, o prezenţă perfect mulată pe personaj; Lucian Bârsan: un actor caraterizat prin şarm. Pe restul, sper să aveţi ocazia să-i vedeţi pentru că merită!

Oricât m-aş chinui, nu găsesc cusurul acestei seri. Poate doar faptul că fix când să mă aşez pe scaun, am nimerit acelaşi cuplu-sugativă care m-a scos din minţi la o seară anterioară, organizată tot de UNATC. Ce-i drept, m-am mutat cu un rând mai în faţă şi nu m-a mai distras recordul lor la pupăceala non-stop în timpul spectacolului.

În final, mă bucur că am asistat la înălţarea unor actori ce vor deveni, într-o zi, generaţia de aur a teatrului românesc. Cu ei, sunt convinsă că aurul va rămâne mereu autentic!

sursa foto:  Constantin Hyp & arhiva personala

Webstock sau Web la Web, cu bucurie!

Din seria social media si pentru ca blogger, iata-ma intr-o postura la care de mult timp ravneam: blogger acreditat la Webstock, evenimentul unde hipsterii cu idei de Digital fac casa buna cu speakerii experimentati in social media.

Si pe la mijloc, mai spre dreapta, cu vreo 3 cm in spate, sunt si eu, p-acolo, mica si roscata, gata sa prind ultimele noutati intr-un domeniu care ma fascineaza. Categoriile anuntate in cadrul acestei editii sunt: Publishing, Utility, Visual, Blogging Campaigns, Special Projects, Facebook Applications, Bloggers Projects, Mobile Applications,  Corporate Blogs, Innovation, Social Campaigns in online, Video blogging.

Webstock va avea loc la JW Marriott Grand Hotel, pe 26 septembrie 2014 si va gazdui atat conferinte cat si o gala de premiere. Acestea fiind zise, ma urc pe un touch pad, si ne vedem acolo, cred!

Vorbeşte (bine) in 60 de secunde!

Ieri am făcut o listă. Nu de cumpărături. Ci cu situaţiile din care am ieşit şifonată, pentru că n-am limbuţie. Uite-o, nu o da mai departe. Nu e ceva cu care mă laud.

Când eram mică, obişnuiam să-mi vizitez un unchi vorbăreţ care întotdeauna avea o poveste nouă ba din armată, ba din război, ba de la ţară. Şi, sincer, nu mă pasiona niciunul dintre aceste subiecte, dar când omul ăla începea să vorbească, de faţă cu familia, tot ce povestea se petrecea în acel moment, în faţa ochilor mei. Şi-apoi, am început să întâlnesc şi oameni de vârsta mea binecuvântaţi cu darul vorbirii. Am încercat să fur un pic din talentul lor de a vrăji topica şi de a ambala cuvintele în nuanţe spumoase, pronunţate cu o flexiune a vocii aproape actoriceasca!

Dar ce să vezi, pe cât de graţioasă şi amuzantă e prietena mea, Camelia, când vorbeşte, pe atât de stângace sunt eu când încerc să spun pe gură ce, altfel, aş comunica cu brio, în scris. Poate că n-ar fi atât de grav pentru viaţa mea privată (drăcuşorul de pe umărul stâng ţine, totuşi, să mă contrazică: este!), dar să lucrezi în domeniul publicităţii şi să-ţi moară papagalul când ţi-e lumea mai dragă... şi aproape convinsă, păi e păcat de Dumnezeu... l agenţiilor.

Dar nu-i nevoie să te dai de 3 ori peste cap, nici să înveţi franceză ca puţinele cuvinte pe care le scoţi să fie măcar sofisticate. E suficient să cauţi un curs de public speaking, cum este cel ţinut de Amalia Sterescu.

Cu siguranţă, e in my bucket list. De ce?

1. Pentru că abilitatea de a vorbi în public îţi deschide dacă nu uşi profesionale, atunci ferestre de unde să te strecori în inima domeniului tău de interes. Şi acum imaginează-ţi spunând fraza asta lungă şi un pic siropoasa în faţa a 100 de oameni. Ai spune-o sau vii şi tu la curs?

2. Pentru că integritatea intelectuală e la fel de importantă ca cea fizică. Nu e suficient ca mama să fie singura care te laudă pentru ideile tale grozave doar pentru că mama este singura în faţa căreia ai curajul să le comunici.

3. Pentru că, având capacitatea să spui ce gândeşti, cu adevărat, îţi poţi apropia persoane cu aceleaşi interese ca şi tine, persoane care se vor dovedi, în timp, a fi prieteni, colegi de proiecte, amici de-o bere, sprijin în momente grele, consilieri în domenii nefamiliare sau companii spontane de vacanţe.

Am aruncat, aşadar, o privire mai atentă pe site-ul publicspeakingschool.ro, unde Amalia Sterescu te întâmpină cu o expresie caldă. Mi-a plăcut segmentarea trainingurilor, în funcţie de nevoile fiecăruia, şi oscilez dacă filmuleţul ei de prezentare sau faptul că a fost coach pentru Melania Medeleanu m-a făcut să îmi doresc să îi ajung cursant.

În orice caz, ca să fac o paralelă asemănătoare cu cea din titlu, speak in public or die trying!

Visul unei nopţi de divă @ DigitalDivas 2014

Nu ştiu dacă bărbaţii chiar îşi spun asta, dar e vorba care circulă printre posesorii de cojones: „Nu încerca să înţelegi femeile, ele se înţeleg una pe cealaltă şi se urăsc!” Şi cu reprezentarea grafică a acestui gând, vă invit să păşiţi la evenimentul unde tocurile şi sutienele ocupă 95% din spaţiul alocat. 

Şi nu vă lăsaţi păcăliţi de covridogi, tot femeile îi poseda şi pe aia.

Digital Divas 2014. Acesta este evenimentul cu pricina, unde nici ploaia nu a şters culorile de pe cupcakes, nici îngheţată LaStrada nu a clintit îndârjirea cu care fetele şi-au supt burţile lângă spiderele DigitalDivas, Intel, Cabina de Selfie sau CupcakesPhilosophy. Vorba Alinei Gavrilă Bortun, în acea zi, toate eram în stare să bem doar apă cu lămâie. Dar dincolo de superficialitatea uşor studiată şi cochetăria exacerbată de concurenţă, a fi diva, sau cel puţin una digitală, a însemnat ieri să asculţi nişte speakeri de excepţie, printre care Loredana, Alina Gavrilă Bortun sau Dana Sota.

Conferinţa a început, evident, cu momentul sponsorului, Avon, însă a depăşit în scurt timp scepticismul şi a pătruns în corazonuri printr-o reinterpretare a horei de la Căpâlna, în varianta divo-cosmetica. Pentru detalii, aruncaţi un ochi peste https://www.youtube.com/watch?v=mZshT5sHOiI.

Şi în acelaşi spirit, au urcat pe scenă şi-au vorbit fără jenă Maurice Munteanu (cu a lui „golaneala zilei”), Andreea Badala care a făcut mai clară că niciodată asocierea dintre sensul cuvântului „Murmur” şi lenjeria ei budoir-like sau Răzvan Crişan, un simpatic necunoscut care a dat startul unei probe de încredere, folosind un ciocan. Şi în caz ce se simţea nevoie de un endorsement cu şi mai mulţi GRPs la activ, iată că pe seara totul s-a transformat într-un vedetlac. Adela Popescu, solistul de la Vunk, Jojo sau Dana Rogoz au adus evenimentului un plus de „divinitate”, în rochii superbe şi machiaje migăloase. Nu de alta, dar conferinţa a fost înlocuită de decernarea premiilor #DigitalDivas14.

Am avut plăcerea de a o întâlni pe o fostă colega de facultate, întotdeauna radiantă, dar azi mai strălucitoare ca niciodată, Luiza Burhai, astăzi un reper în domeniul frumuseţii şi un blogger demn de toată încrederea, cu al ei tinytouchups.com. Şi nu, nu am menţionat-o doar pentru că ne-am promis reciproc o colaborare. Ci pentru că a câştigat premiul pentru Beauty Blog pe meritate. Postarea mea preferată a ei? http://www.tinytouchups.com/pop-art-makeup-tutorial-10377/. Poate pentru că îl ador pe Roy Lichtenstein.

Şi dacă e ceva ce-mi place mai mult decât lume frumos îmbrăcată îngrămădita printre luminiţe, la lăsarea serii, este feelingul de a fi ieşit din rutina zilei şi de a fi (re) descoperit energia caldă din oameni, povesti demne de conferinţe TED, persoane precum Simona Mocanu sau Gabriela Deleanu, care la prima revărsare a cutiei de Pepsi, m-au şi luat sub aripa lor protectoare, ambiţie tipic feminină cu ghiare şi decolteu, şi, la fel de important, plăcerea de a face ce-mi place, adică de a face parte din lumea asta psihedelica a erei digitale, în toate formele ei.

Bildungsroman

            Mulţi sunt cei care au auzit de regele Ludovic al XIV-lea şi la fel de mulţi sunt cei care îi ştiu importanţa în istorie. Dar cine şi-ar fi putut imagina că şi el a beneficiat de încurajare şi elan atunci când modul de exprimare îl putea recomanda, fără probleme, în rolul principal din „Discursul regelui”?
          Legenda spune că r-ul inconfundabil al accentului francez a fost impregnat în limbă cu venirea la tron a lui Ludovic XIV care era rârâit iar în semn de solidaritate, poporul i-a preluat deficienţa. Şi aşa se face că unui om cu potenţial i s-a dat şansa să îşi maximizeze calităţile, fără să fie batjocorit pentru defecte.
          La o scală mai mică, fiecăruia ar trebui să i se dea această şansă. Şi de la începutul anului încoace, simt ca şi eu am parte de ea. De ce? Mai ieri îl răsfoiam pe Kotler şi îngânam pesimistă cei 4p, în timp ce un gând rebel îmi zbura afară din sertarul limitelor autoimpuse şi visa la creaţie pură, la jocuri de cuvinte şi de imagini, la viziuni suprarealiste şi deasupra personalităţii mele. Pentru că eu sunt un arici introvertit care nu va aspira niciodată la arta persuasiunii, dar care e atras iremediabil de luminiţa aia vie a creaţiei. Şi-atunci, într-un domeniu în care manipularea e la ea acasă, cum ar putea un spiriduş timid să intre în publicitate?
           Şi ăsta a fost momentul în care poporul a devenit rârâit. Poporul meu, cu profi şi colegi, cu prieteni şi susţinători, cu oameni inspirationali şi cu bloggeri înrăiţi. Ieri îl admiram pe Manafu pentru susţinerea campaniei „Romanii sunt deştepţi” şi acum câteva clipe îl priveam în ochi cum media un cat fight la conferinţa WOW, Women on Web, la care mă trezisem invitată chiar de echipa lui. Ieri mi-l imaginam un zeu printre pământeni, din moment ce Adrian Boţan îl menţiona cu admiraţie, şi azi sunt bucuroasă să aflu un Manafu mai om decât mulţi.
         Şi chiar dacă r-ul e încă în travaliu pentru mine, cu fiecare discurs, cu fiecare prezenţă, cu fiecare conferinţă, persuasiunea nu mai pare un Everest lipsit de oxigen. Dar o dată cu pălirea nesiguranţei, vine povara responsabilităţii.

           La Women on Web, Tudor Chirilă, preschimbat dintr-un zmeu libertin şi cu priviri oacheşe dar lipsite de profunzime, acel păpuşel prea expansiv pentru a avea şi trăiri interioare, aşa cum îl vedeam eu înainte, şi-a arătat adevărata faţă, nouă, celor 100 de femei care îl priveau cu speranţa, oglindindu-se cu sete în succesul lui. Şi ne-a spus că o meserie a cărei desfăşurare îţi cuprinde mintea chiar şi în afara orelor de program, schimbă total raporturile interumane. Pentru că femeia devine autosuficietă şi minimalizează bărbatul care ajunge în cele din urmă să se retragă în umbra autosuficienţei ei. Ei, a zis-o mai bărbătesc, fireşte.

           Şi apoi femeia Google, cum a prezentat-o Manafu, o Bogdana magnetică şi cu ideile la ea, ne-a atras şi ea atenţia că în spatele facebookului care ne conectează pe noi, nişte oameni de rând, de Bill Gates sau de Obama, nu facem decât să ne înstrăinăm, să simulăm legături care nu se manifestă în afara monitorului. Şi în ciuda unei polemici spumoase care n-a făcut decât să-i sublinieze inteligenţa, această Bogdana fermecătoare a concluzionat că nu cazurile excepţionale şi fericite conturează lumea asta singură şi nefericită, ci statistică fenomenelor social media ce se formează pe spatele nostru, nişte privilegiaţi care compromitem discuţiile lungi de altădată pentru o picătură de magie tehnologică.
            Dar eu vreau să ajung acolo, să nasc idei, să ma joc cu ele, să le cert atunci când nu se duc într-o direcţie bună, să le iubesc posesiv şi protector ca apoi să le las pe drumul lor, în tutela altora. Eu vreau să ma joc cu focul , cu timpul şi cu pasiunea iar faptul că sunt şi bune şi rele în meseriile astea noi şi proaspete de creaţie, mă face să le iubesc şi mai tare pentru că devin umane . Aşa cum spunea şi Bogdana, internetul suntem noi şi ideile ne sunt copii.
            Ei doi care au devenit  rârâiţi pentru o clipă şi m-au făcut să cred că totul e posibil, atâta timp câţi ţi-o asumi, sunt o şansă în plus către viitorul pe care mi-l doresc. Şi nu vreau decât să găsesc în fiecare zi un zâmbet şi-o privire, o vorbă bună şi-un sfat care să-mi facă loc în această lume pentru nimic nu te umple de împăcare cum o fac pasiunile şi dorinţa de autodepăşire.