Hai s-o recunoaştem! Unii dintre noi ne-am născut obosiţi. Sau ne-a obosit munca. Sau ne-au obosit viciile. Sau ne-a obosit viaţa. Şi în oboseala noastră cronică, am ajuns să ne plimbăm doar între mormanul de vase din bucătărie şi ursuleţul de pluş top secret despre care prietenii încă mai cred că nu este al nostru. Hmm, nu. Hai să derulăm un pic scena. Nu suntem chiar junky, suntem doar... cartofi de canapea.
Iar pentru cei care se întreabă ce specie de gândaci o mai fi şi aia, e doar traducerea mot-à-mot din engleză, că doar sunt prea obosită să vorbesc altă limbă! Cartofii de canapea sunt un tip de oameni care s-au născut bătrâni şi şi-au asumat-o chiar înainte să se facă filmul ăla cu Brad Pitt în care întinerea. Asta e problema noastră, noi nu prea întinerim, ba chiar devenim şi mai botoşi pe măsură ce creştem, când vine vorba de o petrecere wild în club, şi mai plângăcioşi când ne trezim într-o drumeţie pe munte sau şi mai arţăgoşi când e zi de curăţenie generală şi mişcare.
Ce să-i ceri? Şi un cartof de canapea trebuie să trăiască. Şi atunci ce să facă, unde să se mai plimbe şi el ca să nu-l prindă din urmă plictiseala şi oboseală? Să-l izolăm într-un pub aproape de casă unde să-şi ducă veacul în faţa unei prăjituri light? Să-l lăsăm cu burta la soare într-un ştrand, unde nu trebuie decât să arunce ochii după pipiţe şi să se bălăcească în bazinul pentru copii pentru că nu ştie să înoate?
Greşit. Un cartof de canapea trebuie smuls din carapace şi băgat fără să-şi dea seama în lumea asta agitată şi dinamică. Problema lui nu e lenea, problema lui e lipsa de atractivitate a acţiunilor. În consecinţă, cartofului de canapea trebuie să i se arate un loc care să-l scoată din sedentarism, inconştient.
1. Dacă nu vrea să iasă din casă, scoate-l din ţară: Roma – cui nu-i place să călătorească? Ei, aşa mă gândeam şi eu. Nici măcar un om certat cu mişcarea nu poate refuza un sejur în Cizmă. Şi odată ajuns acolo, nu prea mai ai cum să refuzi vizitele la atâtea atracţii turistice că doar n-ai venit să faci comparaţii între canapele romaneşti şi italiene. De la Collosseum la Forul Roman e o ruşine să nu mergi pe jos, dar dacă ajungi la Forul Roman, e la o aruncătură de băţ şi Palatul lui Victor Emanuel. Apoi, nu poţi să nu faci o poză cu mândria românească ce se vede chiar din balconul palatului - Columna lui Traian. Nu mai trişa, nu poţi să-i faci o poză de departe ca şi aşa se dovedeşte a fi mult mai mică decât te aşteptai. De, pomul lăudat... După Columna lui Traian, ai voie să iei metroul până la Vatican. Dar stai liniştit, e ditamai bulevardul de parcurs până la bazilică. Doar nu credeai că există guri de metrou la graniţe între state! Bazilica e frumoasă pe dinafară, dar stai s-o vezi pe dinăuntru! Şi când ţi-era lumea mai dragă şi ai descoperit liftul, dă-ţi o palmă că nici ăla nu ajunge în vârf. Şi dacă n-ai ajuns în vârf să vezi întregul Vatican de acolo, n-ai făcut nimic. După ce te-ai învârtit şi ai văzut şi mormintele Papilor de la subsol, ai voie să mănânci un sandwich cu prosciutto. Dar de unde să-l iei? Mai bine te respecţi în mândria ta de cartof de canapea şi te aşezi frumos la o masă printre străduţele întortocheate ce încep din Pizza di Spagna şi duc spre Pantheon. Şi cum ţi-ai intrat în ritm şi parcă ai mai renunţat la lene, trebuie să vezi şi cele mai frumoase fântâni italiene care se ascund la câteva străduţe întortocheate distanţă. Dacă reuşeşti să parcurgi toate acestea într-o zi, deja eşti la un pas distanţă de vechea ta titulatura. Felicitări!
2. Rătăceala chiar pe pământ românesc - Lipscani: vara e frumos să stai la terase şi să te bucuri de soare, cu o pălărie retro pe cap şi un suc rece în faţă. Şi unde mai pui că trebuie să şi alegi locul potrivit dintre atâtea şi atâtea, deci să te învârti puţin că doar picioarele mai sunt făcute şi pentru altceva decât atârnarea lor de bibliotecă, lângă televizor. Şi uite aşa, mai din lipsă de orientare, mai din lipsă de decizie, faci o raită între Sergio Malagamba şi pasajul Valea Regilor, ca în final să intri puţin în Carul cu Bere şi să te opreşti pe terasa de la La Historia, cu un bol delicios de tortellini pe masă. Şi noroc că temperatura serii e plăcută, că nu zici “nu” când vine vorba şi de o plimbare prin Cişmigiu înainte de băgat în pat. Şi tot plimbându-te pe marginea lacului, auzi în treacăt că apa e de un metru şi-o bomboană. Atunci cum să refuzi o plimbare cu hidrobicicleta, mai ales acum, pe seară, când nu e coadă şi se mai întrezăreşte o ultimă raza de soare. Iar la întoarcere, drumul către metrou îţi pare atât de îmbietor pe fondul sonor al râsetelor unor prieteni care te-au corupt, încât blestemat să fii să nu-ţi mai doreşti să te întorci.
3. Între Pic şi Poc: Karaoke- cartoful de canapea nu prea e un împătimit al cluburilor, nu prea le are cu pierdutul nopţilor în pahare de whisky scump, deci că i-ai face cinste sau nu într-un club de fiţe i-ar fi acelaşi lucru; dar dacă l-ai obişnuit cu plimbările de mai sus, nu refuză o ieşeală cu decibeli reduşi; şi dacă mai schimbi registrul şi îl duci undeva unde se cântă dar nu se dansează non-stop pe house, s-ar putea să-l prinzi în mreje. Aşa că, dragă cartofule, accepta o invitaţie la un club de karaoke şi clar o să simţi participarea activă la distracţie, fără zbenguitul pe care îl eviţi; şi dacă novice fiind, nu ai tupeu să cânţi pe scenă nici măcar un „material girl”, atunci bagă-te în grupul de „cantaciosi” ’ şi lasă-te în voia lor, fără să te preocupi că te auzi prea tare; şi vrând, nevrând, fără să-ţi dai seama, o să te trezeşti dansând cu vreun necunoscut în timp ce prietenul tău cel mai bun îţi canta Mambo no.5;
Şi nu, canapeaua ta nu-ţi duce dorul!
