joi, 14 aprilie 2011

Nostalgie...


             Aş putea fi acuzată că sunt un copil ginger-emo, dar tare mi se pare că în perioada asta s-au adunat toate sfârşiturile care se puteau aduna. Că e sfârşitul facultăţii, că e sfârşitul lumii, că e sfârşitul unei perioade care m-a definit ca om atâţia ani... oricum i-ai spune, se sfârşeşte. Şi nu e nimic ce poate opri acest proces.
              Cred că fiecare simte în felul lui durerea că o etapă importantă din viaţă se termină, şi în momentul ăsta, e mai greu să îţi dai seama că se sfârşeşte tocmai pentru a face loc alteia, că se sfârşeşte pentru că ai învăţat ceea ce trebuia să internalizezi de la acea persoană, acel loc, acea lume care ajunsese să-ţi curgă prin vene. Se termină pentru că toate experienţele nu sunt decât trepte pentru că tu să ajungi într-un anumit loc, să devii tu însuţi. Lumea materială e vicioasă, ajungi să te ataşezi, să ai senzaţia de posedare dar nici măcar propriul trup nu-ţi aparţine. Probabil că unicul lucru pe care îl poţi poseda este iubirea faţă de acele persoane, faţă de acele locuri şi zâmbetul trist la gândul că existenţa lor va fi frumoasă, chiar şi fără tine.
           Ce fericite trebuie să fie persoanele care nu rămân înţepenite într-o amintire dragă! Pentru că nu e niciun moment frumos de care să nu-ţi aminteşti cu tristeţe.