Dumnezeu nu-ţi dă ce-i ceri, ci ceea ce ai nevoie. Şi vorba asta nu e doar un exerciţiu de dicţie, ci o concluzie la care am ajuns în aproape 23 de ani, şi probabil e la fel de mágica precum şi numărul care a revelat-o.
Şi dacă stau să mă gândesc la tot ce mi-am dorit şi tot ce am primit, probabil că îmi vine în minte un Crăciun foarte vechi, în care am cerut într-o scrisoare Moşului o carte cu personaje Disney, la care visam cu ochii deschişi. Doar că de la ochi deschişi la ochii cât cepele de indignare infantilă a fost doar un pas când am primit apoi o carte destul de no name cu poveşti despre şah. Iar primul lucru pe care l-am făcut, în naivitatea mea infinită, a fost să mă duc la mama şi să-i zic:” Mamă, dar moşul ăsta tare prost e de-i zici una şi-ţi ia alta”. Mai trebuie să menţionez şi că aceasta a fost prima întâmplare la care m-am gândit şi când am aflat cine e Moş Crăciun?
Ei bine, a fost doar un prim exemplu că de cele mai multe ori, ajungi să primeşti altceva de la viaţă şi să-ţi dai mai târziu seama, că viaţa a avut dreptate. Să fi fost ca tine şi acum ai fi stat în fundul gol de sărăcie sau cocoţată într-un copac, de frica pliciului lu soacră-ta şi a biciului lui barbate-tau. Dar nu e cazul să ne gândim departe, că azi e Crăciunul.
Da, azi e Crăciunul şi e o zi perfectă ca să te gândeşti la cei cărora trebuie să le mulţumeşti că ţi-au sărit în cale, chiar atunci când tu nu aveai intenţii serioase să-i primeşti în viaţa ta. Şi bine au făcut, pentru că e o vorbă bună aia care spune „zi-mi cu cine umbli, ca să-ţi spun cine eşti”! Iar când umbli suficient de des, chiar ajungi să simţi că eşti acea persoană în anumite momente.
Iar noi chiar am dus la extrem aceasta simţire de atâtea ori, când intrăm una pe contul celeilalte pe Facebook şi băgam replici de care tare se mai minuna adevărata proprietara a contului când descoperea. Şi-aşa ne jucăm alba-neagra pe Facebook, ia-o pe Madalina, unde-i Madalina, şi amestecăm contul meu şi al Corinei, până când Raluca mai ghicea în spatele cărei pagini se află totuşi creată noastră. Şi aşa zile în şir, cu rugăciuni la masă, cu perle că la masă nu se mănâncă, cu Mafii şi twistere cu criminali perverşi şi maţele-ncurcate, ca nişte copii din ţara lui Peter Pan care nu aveau să crească niciodată.
Şi copil am rămas de când mă jucam cu cele mai bune două prietene ale mele şi improvizăm moşii de păpuşi prin balcoane şi înotăm după Michael Jacksoni răpiţi de valuri ucigaşe.
Copil am rămas şi cu toată lumea alături de care m-am plimbat în toţi aceşti ani într-un carousel de rasu’-plansu’, în care am schimbat vagoane în mers, şi-am schimbat emoţii şi fuste cu Diana, desene cu cei trei muschetari, cadouri şi experienţe cu Corina şi Deywtza, pana-am ajuns să mă bucur mai relaxat de viaţă cu Snapfishii şi apoi cu lumea din garda nouă de la master.
Aşa că eu azi n-am să vă urez să aveţi parte de toate dorinţele voastre, pentru că oricum viaţa o să aibă grijă să vi le filtreze obiectiv (şi poate să şi flirteze cu voi) iar urări de acest gen v-au fost făcute deja cu fel de fel de nuanţe, de la afecţiune la ipocrizie. Urarea mea de Crăciun e să-mi rămâneţi sănătoşi şi alături de mine, pentru că nici eu nici voi nu am hotărât să ne apropiem, aşa a fost să fie, şi nu ştiu de cine depinde, dar sper să rămână pe vecie. Crăciun fericit!
