Supereroi

Noi, oamenii postmodernismului, avem impresia că am reinventat roata prin distorsionarea viziunii clasice şi transformarea ei într-o gogoaşa de la Dunkin‘Donuts. Dar la o privire mai oacheşă asupra lumii, ne dăm seama că unicul mod în care am evoluat a fost reciclând istoria.

Aşadar nici măcar supereroii nu sunt pe de-a-ntregul fructul ideilor noastre, în încercarea de a imagina un nou Neil Armstrong mai Hulk-uit şi mai Thor-uit, ca să ajungă pe Marte, de această dată. Supereroii sunt o aspiraţie veche de când lumea, de când Xena se bătea cu zeii şi de când zeii nu vorbeau engleza.
Aşadar, dacă eu aş putea fi un supererou, daţi-mi voie să-l ignor pe Joss Whedon şi să-i fur un pic din ideile lui Rousseau. El povestea, la vremea domniţelor cu perechi de budigăi pe sub rochii ample şi încorsetate, că dacă ar exista un inel care să îl facă pe om invizibil, acesta şi-ar permite toate nelegiuirile de la care, de altfel, de teamă pedepsei, se abţine.
Aşa că, după primul pas în agenţia de publicitate, mi-aş pune acest inel şi m-aş face una cu aerul. Şi-aşa, ferită sub această invenţie popularizata de Harry Potter, aş intra după bunul meu plac, în fiecare departament.
Aş începe chiar cu Account-ii. M-aş strecura în cămăruţa lor şi aş sta doar să-i privesc cum desfac iţele între clienţi şi agenţie, cum rezistă eroic în fata presiunilor, pentru că ei sunt nodul în care sunt legate toate departamentele. Şi pentru că ei n-ar şti de existenţa mea, aş putea să învăţ meserie fără cenzură şi fără menajamente, pentru că ei şi-ar urma rutina, dându-mi cel mai genuin exemplu. Şi profitând de starea mea ascunsă, m-aş aşeza cu ei la birou şi le-aş umbla prin fişiere, atentă şi fără să stric un mega, doar-doar să văd dacă sunt şi eu în stare să duc la capăt ce se meştereşte pe aici.
Şi când aş obosi de munca lor, m-aş duce direct la Strategie. Şi la fel m-aş aşeza pe un colţ de canapea, doar să-i privesc cum incarnează obiectivele în acţiuni precise. Să stau acolo şi ei să nu ştie, asta ar fi o lecţie bună pentru că puterea exemplului este grăitoare.
Şi în final, cum ce-i mai bun se lăsă la urmă, aş fugi la Creaţie, unde un copy şi un art tocmai ar dezbate ideea unui om invizibil. Şi cum m-aş simţi cu musca pe căciulă, m-aş ascunde într-un colţ, să-i ascult mai bine. Dar vorbăraia lor s-ar transforma într-un insight puternic şi m-aş trezi încolţită de caracterul precis al descrierii lor. Mi-ar menţiona fiecare mişcare pe care am făcut-o astăzi, fiecare pas pe care l-am înaintat şi m-aş întreba, în final, sunt eu reală sau sunt doar fructul imaginaţiei lor?
Şi înfricoşată de ideea pe care mi-au sădit-o, aş alerga ca o Cenuşăreasă în ceasul al doisprezecelea, de teamă că acoperirea mea a fost desconspirata. Şi ajungând acasă într-un suflet, mi-aş lua răgaz şi-aş pune totul cap la cap şi-aş decide hotărâtă: mâine mă voi duce la agenţie fără inel pentru că nu există supererou mai fantastic decât omul care reuşeşte să fie cea mai bună variantă a sinelui.