Ce e bun se lasă la urmă...oare?

 Eu am un obicei ciudat. În afară mâncatului cireșelor, cu sâmburi. Mai bine zis, e o manifestare ciudată a principiului care m-a ghidat mereu : ce-i bun se lasă la urmă ( notează, Freud, trebuie€să-mi explici care e faza cu obsesia mea pentru asta). 

  Și aplic principiul până și la mâncatul unei felii de pizza. Pentru că întotdeauna, dar absolut întotdeauna, mănânc pizza de la margine la moț. Asta în contextul în care marginea îmi produce la fel de multă plăcere că un brocolli într-o shaorma.

 E un principiu care împarte totul într-o lume duală, care implică un fel de resemnare în fața răului pentru că apoi să-ți fie bine. Dar cine a zis că sunt direct proporționale, consecutive sau măcar...paralele? ( suficientă matematică, totuși)  Mai degrabă, e doar un mod de a-ţi scuza teama de eşec...sau de succes.

 Și uite așa, acum câteva zile, după 24 de ani, cineva m-a întrebat de ce fac asta. Iar eu, cu aerul bacovian-logico-balivernistic  al unui generator de citate pe Facebook, îi zic : „Pentru că ce-i mai bun se lasă la urma”.  Doar că de două zile încoace...mă cam urmărește întrebarea retorică pe post de răspuns „Dar de ce nu alegi ceva bun de la cap la coadă?” 

 Și uite așa traduc întrebarea asta în toate experiențele mele de viață de până acum: de ce acceptăm amici contextuali și periculoși doar că să evidentiam adevărații prieteni? De ce facem studii care nu au legătură cu pasiunea noastră doar pentru că domeniul visat pare prea aspirațional ? De ce cumpărăm chestii ieftine și proaste pentru că încă nu avem statutul la care „am merita” niște chestii mai bune?  De ce suntem masochişti, camuflând principii nesănătoase într-o răbdare nemotivată, al cărui eufemism e „smerenia”?

 De ce ne-am conformat? Și nu...răspunsul nu este „ficat, ficat, ficat”.