E splendidă. O adevărată „prospătură” modernă, al cărui gen nici măcar
nu era pe piaţă pe vremea mamei mele. A apărut de curând, concomitent cu
societatea asta superficială, pe care o reflectă. Şi în care se reflectă,
probabil. La prima vedere, e motivată reticenţa. Nu are o reputaţie bună şi cei care se dau cunoscători în domeniu
spun că face parte din categoria „ştoarfelor”. „Poţi mai mult de atât. Te păcăleşte
că e colorată şi arată interesant, dar trebuie să te alegi ceva serios!” se spune despre ea. Iar eu ştiu
că numele nu-i va rămâne în istorie, dar mă relaxează.
Pe de altă parte, e şi cealaltă. Clasica. De care am auzit şi-n mediile intelectuale şi-o mai cunosc şi
hipsterii îndoctrinaţi în filosofii new age. Ce-i drept, şi pe mine tot cu un
citat m-a ademenit spre ea. Ceva de genul că vedem şi auzim ce vrem noi să
vedem şi să auzim. La început, nu mi-a plăcut. Mi s-a părut banală, dar cred că
profunzimea se ascunde în lucrurile simple. Nu ştiu dacă ambiţia de a o fi
cunoscut, în ciuda aspectului greoi, e ceea ce mă apropie de ea. Ştiu doar că
interesul faţă de ea se află la limita dintre orgoliu şi criterii obiective.
Şi da. Acum oscilez între cele două. Le descopăr în acelaşi timp. S-ar
putea să dăuneze asta. Dacă într-o zi, o să mă trezesc cu gândul la una şi apoi
să-mi dau seama că, de fapt, erau detaliile celeilalte?
Ar trebui să renunţ la una. Să le iau pe rând. Cu prima mă văd în
fiecare zi la metrou. Îmi îndepărtează gândurile negative şi somnolenţa. Ce-i drept, şi mie începe
să-mi pară cam superficială, dar este compania cea mai potrivită atunci când nu
cauţi decât puţin amuzament. Atunci când am s-o consum, însă, nicio şansă să o
revăd. Dar o să rămână o amintire blândă.
Cealaltă...parcă-mi vine să cer fişe de instrucţiuni. Să sar peste
pasele cărora nu le găsesc hazul, să trec la acţiune, să empatizez. Şi fac puţin
din fiecare şi din niciuna. În definitiv, o fi ea din lumea bună, dar mă cam
plictiseşte. Şi nu prea reuşesc să mă identific cu esenţa ei. Asta pentru că
pun pariu că nici nu am ajuns acolo, e atât de descriptivă şi plină de detalii,
încât e greu să mă concentrez. Mai ales că nu pot s-o ating, nu e decât o
prezenţă-ntr-un ecran.
Dar azi, parcă astrele s-au aliniat. Am început ziua cu una şi-o închei
cu cea de-a doua. Şi azi par în perfect echilibru. Pentru că am ajuns deja suficient de departe.
„Am scăpat de griji” de Anna
Maxted, cartea cu copertă galbenă, cu-n semn de carte ce-mi aduce aminte de Sex
and the City, a devenit un răsfăţ pe care nici Shakespeare n-ar avea dreptul să
mi-l judece. Iar „Să ucizi o pasăre cântătoare”, de Lee Harper, pare să-mi gâdile
sinapsele, la sfârşit de zi, când enumerarea lucrurile utile pe ziua de astăzi
nu e neapărat un succes răsunător.
La o adică, trăiască poligamia...dar doar atunci când e vorba de cărţi!
Sursa foto: tumblr.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu