Criza roşcaţilor

Textul de mai jos a impuşcat deja un iepure. Iar publicarea lui aici îl va impuşca pe al doilea. Şi nu că aş fi braconier sau ceva de genul ăsta, dar m-am gândit că problema dispariţiei roşcatilor naturali nu a fost niciodată luată în serios. Şi chiar suntem într-o continuă diminuare…

Cu siguranţă, oricine are propriile exemple de colectivităţi. Ei bine, în ceea ce mă priveşte, aş îndrăzni să ofer ca exemplu personal grupul roşcaţilor naturali.

S-ar putea lua contra-argument: dacă roşcaţii naturali sunt consideraţi a fi un grup cu conştiinţă de sine, de ce nu pot fi catalogaţi în acest mod şi blonzii, oamenii cu ochi verzi, femeile cu picioare lungi sau bărbaţii cu chelie? Probabil cea mai simplă asemănare pentru a putea porni explicaţia, este aceea cu grupul afro-americanilor, care cel puţin în SUA, sunt recunoscuţi a fi o colectivitate cu conştiinţa de sine, aşa cum sunt percepuţi rromii în România.

Asemănarea cu aceştia poate fi motivată prin faptul că şi roşcaţii naturali reprezintă o minoritate rasială (aproape 2% din populaţia lumii) şi utilizez termenul acesta pentru că nu este vorba doar despre culooarea părului, în general roşcaţii naturali sunt asociaţi cu piele foarte albă, pistrui şi ochi deshisi la culoare. ^[1]Perceperea lor ca grup cu conştiinţă nu se bazează însă pe acest argument. Ceea ce atestă colectivitatea roşcaţilor naturali este definirea lor înşişi ca grup prin studierea acestora de-a lungul istoriei, organizarea unor evenimente exclusiviste la care să participe periodic şi mai ales, raportarea la alteritate, ei având şi o titulatură, de multe ori peiorativa, prin care sunt diferenţiaţi de majoritate, de către aceasta („gingers”).

În primul rând, roşcaţii au fost percepuţi ca grup pe parcursul istoriei, prin intermediul superstiţiilor legate de aceştia. Probabil că primul personaj care a condamnat roşcaţii la o percepţie negativă a fost Cain, personajul biblic, a cărui culoare a părului a fost asimilată cu maleficul, în multe surse.^[2] Roşcaţii au fost de multe ori asociaţi cu răul, în cultura germană din secolele XV-XVII, există credinţa că roşcaţii sunt vrăjitori, motiv pentru care aproximativ patruzeci şi cinci de mii de femei roşcate au fost arse pe rug sau înecate.^[3]

 Inclusiv egiptenii considerau roşcaţii că aducând ghinion şi organizau ceremonii în care fecioare roşcate erau arse pe rug pentru a „stinge culoarea”.^[4] În schimb, conform aceleiaşi surse, romanii preţuiau roşcaţii şi vindeau sclavii ce aveau această culoare de păr la un preţ mai ridicat. Cu toate acestea, roşcaţii au avut predominant o imagine negativă de-a lungul istoriei, personaje roşcate fiind prezente în Catedrala Sf Paul din Londra şi Capela Sixtină, unde întruchipează figuri ale răului. Chiar şi Adolf Hitler era împotriva căsătoriilor între roşcaţi, motivând pericolul că se vor naşte urmaşi cu caracter deviant, lucru întâlnit şi în cultura indiana, unde Brahmanilor li se interzicea să se căsătorească cu persoane roşcate.

În al doilea rând, discriminările suferite de-a lungul istoriei, dar şi reacţiile de preţuire a roşcaţilor au dus la crearea unei conştiinţe de sine a grupului. Întotdeauna provocând reacţii, fie ele pozitive sau negative, datorită fizicului ieşit din tipar, roşcaţii au început să se perceapă pe sine că într-adevăr fiind diferiţi. Dovezi ale „închegării” unui grup identitar se regăsesc sub diverse forme. Există o reţea socială, asemănătoare Facebook-ului, dar destinată exclusiv roşcaţilor. Ea reuneşte membri roşcaţi din toată lumea, care pot coresponda între ei, oferă informaţii despre aceştia, inclusiv vinde produse destinate lor. ^[5] Site-uri care găzduiesc grupuri de roşcaţi în continuă creştere se găsesc şi pe Flickr^[6], Facebook (Save red hair)^[7] sau Bebo^[8]. O altă formă de a menţine legătura vie între membrii acestei minorităţi este organizarea unui festival anual în oraşul Breda din Olanda, festival ce poartă numele de Roodharigendag (Red Hair Festival) şi având la activ 5 ediţii. Evenimentul a luat naştere în 2005, când Bart Rouwenhorst a dat un anunţ conform căruia era în căutarea a cincisprezece modele roşcate natural pentru a le picta. În schimb, s-au prezentat o sută cincizeci iar sesiunea de pictură s-a transformat într-o întâlnire anuală, al cărei criteriu era că participanţii să fie roşcaţi naturali. La ultima ediţie, din septembrie 2010, s-au prezentat peste 5000 de persoane roşcate. ^[9]

 Pagina oficială a acestui festival clarifica faptul că nu este vorba doar despre celebrarea culorii de păr, ci despre menţinerea grupului unit, cu ajutorul a peste cincizeci de activităţi, printre care lecturi, o prezentare de modă, sesiuni foto, galerii de artă, toate acestea având în prim-plan roşcaţii naturali. Anual, fiecărei ediţii îi este asociată o temă. Tema anului 2010 în cadrul acestui eveniment a fost „Visul”.^[10]

În al treilea rând, ceea ce subliniază existenta roşcaţilor naturali ca grup identitar este raportarea faţă de alteritate, sau mai bine spus, modul cum majoritatea se diferenţiază într-un mod peiorativ faţă de roşcaţi, consideraţi într-un mod aproape istoric, personaje cel puţin ciudate. Astfel, apelativul „ginger”, de origine urbana, este folosit de multe ori pentru a caracteriza o persoană roşcata, cu piele foarte albă, cu pistrui şi ochi deschişi la culoare, considerată din punct de vedere genetic, inferioară, şi asemănată unor personaje mitice, precum vampirii (din cauza faptului că nu se poate expune la soare), despre care se afirmă că nu ar avea suflet. Din acest punct de vedere, într-o societate expusă discriminării de orice tip, roşcaţii sunt ridiculizaţi. Tema gingerilor a fost utilizată în multe producţii televizate, melodii sau glume, dar printre cele mai cunoscute este serialul de desene animate South Park^[11], care a alocat mai multe episoade în care a ridiculizat această rasă. Replicile răutăcioase la adresa roşcaţilor, precum faptul că n-ar avea suflet, că ar semăna cu nişte zombie, că aspectul lor tine de o boală şi că ar trebui exterminaţi, au determinat apariţia multor reacţii de revoltă pe internet. Pe cel mai cunoscut site video, You Tube, există chiar un contra-discurs ţinut de un roşcat natural împotriva acestui serial şi a mesajelor promovate de el, având ca scop apărarea comunităţii roşcaţilor. ^[12]

Se conturează astfel şi criza iminenta anexată acestui grup. Fiind expuşi ridicularizarii pe criterii fizice asupra cărora nu au control, de multe ori, membri acestui grup ajung să îşi renege unicitatea. Ajutaţi de facilităţile tehnologice, persoanele roşcate îşi pot schimba asemănarea care le-a creat dezavantaje sociale prin simple acţiuni precum vopsirea părului, colorarea pielii (în ciuda faptului că este contraindicat) sau folosirea unor lentile de contact.

Conturând argumentele ce susţin existenţa unei comunităţi a roşcaţilor dar şi ceea ce generează o criză identitara a acestora, trebuie menţionat şi faptul că nu numai ridicularizarea lor crează o dificultate acestei rase. Principalul pericol este extincţia naturală, numărul actual al acestora apropiindu-se de 2% din populaţia lumii. Conform unui studiu publicat de revistă Naţional Geographic^[13], în aproximativ cincizeci de ani, părul roşcat ar putea fi o amintire, în baza faptului că nuanţa se datorează unei gene recesive necesară în ADN-ul ambilor părinţi pentru a exista posibilitatea naşterii unui urmaş de acest tip. În urma căsătoriilor mixte, posibilitatea conceperii unui copil roşcat natural este minimă. Pigmentul roşu al părului a apărut pentru prima oară în Europa de Nord acum câteva mii de ani, ca urmare a mutaţiei unei anumite gene, din nevoia organismului de a asigura sinteza vitaminei D (necesară pentru formarea oaselor şi pentru echilibrul chimic), în condiţiile unui număr insuficient de zile însorite.^[14]

Cunoaşterea episoadelor istorice în care au participat roşcaţi, precum şi a mijloacelor de comunicare şi a evenimentelor exlusive destinate acestora îmi accentuează sentimentul de apartenenţa la acest grup, acesta constituind motivul pentru care am ales să abordez această temă. Cred că grupul cel mai apropiat mie şi aflat în criză este cel al roşcaţilor naturali, a căror existenţă mă face mândră să fiu membră, la început chiar fără voia mea, dar pe parcurs, în mod voluntar şi sper, în curând, activ.

---

^[1] Roscatii- pe cale de disparitie, accesat la 25 martie de la http://www.gandul.info/stiinta-si-tehnologia/roscatii-cale-disparitie-890802

^[2] Superstitii si lucruri fascinante despre parul roscat, accesat la 25 martie de la http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/3225/Superstitii-si-lucruri-fascinante-despre-parul-roscat/pagina-2.html; Red Hair Facts, accesat la 25 martie de la http://www.purgatory.net/kornelia/1603/red_hair_facts.htm;

^[3] Red Hair Facts, accesat la 25 martie de la http://www.purgatory.net/kornelia/1603/red_hair_facts.htm;

^[4] idem

^[5] ReadHead-World.net – accesat la 25 martie de la http://www.redhead-world.net/index.php

^[6] Red Hair Group, accesat la 25 martie de la http://www.flickr.com/groups/530901@N23/

^[7] Save red hair, accesat la 25 martie de la http://www.facebook.com/#!/group.php?gid=42242743633

^[8] Redheads do it better, accesat la 25 martie de la http://www.bebo.com/Profile.jsp?MemberId=4566303770

^[9] Redheads Celebrate Red Head Day in Holland, accesat la 25 martie de la http://www.odditycentral.com/news/redheads-celebrate-red-head-day-in-holland.html

^[10] Roodharingen, accesat la 25 martie de la  http://www.roodharigen.nl/en/

^[11] Ginger Kids, accesat la 25 martie de la http://www.southparkstudios.com/guide/episodes/s09e11-ginger-kids

^[12] Gingers do have souls, accesat la 25 martie de la http://www.youtube.com/watch?v=EY39fkmqKBM&feature=related

^[13] Roscatii- pe cale de disparitie, accesat la 25 martie de la http://www.gandul.info/stiinta-si-tehnologia/roscatii-cale-disparitie-890802

^[14] Roscatii sunt pe cale de disparitie, accesat la 25 martie de la http://www.studentie.ro/campus/ROSCATII_SUNT_PE_CALE_DE_DISPARITIE/c-46-a-31688

Unde-s două, cheful creşte

E splendidă. O adevărată „prospătură” modernă, al cărui gen nici măcar nu era pe piaţă pe vremea mamei mele. A apărut de curând, concomitent cu societatea asta superficială, pe care o reflectă. Şi în care se reflectă, probabil. La prima vedere, e motivată reticenţa. Nu are o reputaţie bună şi cei care se dau cunoscători în domeniu spun că face parte din categoria „ştoarfelor”. „Poţi mai mult de atât. Te păcăleşte că e colorată şi arată interesant, dar trebuie să te alegi ceva serios!” se spune despre ea. Iar eu ştiu că numele nu-i va rămâne în istorie, dar mă relaxează.

Pe de altă parte, e şi cealaltă. Clasica. De care am auzit şi-n mediile intelectuale şi-o mai cunosc şi hipsterii îndoctrinaţi în filosofii new age. Ce-i drept, şi pe mine tot cu un citat m-a ademenit spre ea. Ceva de genul că vedem şi auzim ce vrem noi să vedem şi să auzim. La început, nu mi-a plăcut. Mi s-a părut banală, dar cred că profunzimea se ascunde în lucrurile simple. Nu ştiu dacă ambiţia de a o fi cunoscut, în ciuda aspectului greoi, e ceea ce mă apropie de ea. Ştiu doar că interesul faţă de ea se află la limita dintre orgoliu şi criterii obiective.

Şi da. Acum oscilez între cele două. Le descopăr în acelaşi timp. S-ar putea să dăuneze asta. Dacă într-o zi, o să mă trezesc cu gândul la una şi apoi să-mi dau seama că, de fapt, erau detaliile celeilalte?

Ar trebui să renunţ la una. Să le iau pe rând. Cu prima mă văd în fiecare zi la metrou. Îmi îndepărtează gândurile negative şi somnolenţa. Ce-i drept, şi mie începe să-mi pară cam superficială, dar este compania cea mai potrivită atunci când nu cauţi decât puţin amuzament. Atunci când am s-o consum, însă, nicio şansă să o revăd. Dar o să rămână o amintire blândă.

Cealaltă...parcă-mi vine să cer fişe de instrucţiuni. Să sar peste pasele cărora nu le găsesc hazul, să trec la acţiune, să empatizez. Şi fac puţin din fiecare şi din niciuna. În definitiv, o fi ea din lumea bună, dar mă cam plictiseşte. Şi nu prea reuşesc să mă identific cu esenţa ei. Asta pentru că pun pariu că nici nu am ajuns acolo, e atât de descriptivă şi plină de detalii, încât e greu să mă concentrez. Mai ales că nu pot s-o ating, nu e decât o prezenţă-ntr-un ecran.

Dar azi, parcă astrele s-au aliniat. Am început ziua cu una şi-o închei cu cea de-a doua. Şi azi par în perfect echilibru. Pentru că am ajuns deja suficient de departe.

 „Am scăpat de griji” de Anna Maxted, cartea cu copertă galbenă, cu-n semn de carte ce-mi aduce aminte de Sex and the City, a devenit un răsfăţ pe care nici Shakespeare n-ar avea dreptul să mi-l judece. Iar „Să ucizi o pasăre cântătoare”, de Lee Harper, pare să-mi gâdile sinapsele, la sfârşit de zi, când enumerarea lucrurile utile pe ziua de astăzi nu e neapărat un succes răsunător.

La o adică, trăiască poligamia...dar doar atunci când e vorba de cărţi! 

Sursa foto: tumblr.com

Serviciu de Femeie

Închide uşa şi se îndepărtează.

Un miros puternic, eclectic, greu de definit dar uşor de decis dacă e dezirabil sau nu, îngreunează aerul. Ea iese cu paşi mici, ca un paria care inspectează împrejurimile, şi are o expresie plictisită. Sprâncenele ei par căzute într-o luptă crâncenă, dar nu ştiu dacă a fost cu ea însăşi sau cu contexte pe care n-a reuşit să le depăşească.

Aerul pare să se împrospăteze, curând. Poartă mănuşi galbene dar nu de culoarea mierii, mai degrabă de gustul fierii. Părul îi atârna neglijent pe frunte, unde şi-au făcut loc câteva broboane de sudoare pe care nu are cum să şi le şteargă. Doar dacă n-ar fi atât de murdare mănuşile. Doar dacă n-ar fi mănuşi de menaj. Doar dacă n-ar trebui să facă ea menajul întregului bloc. Doar dacă n-ar lucra în blocul nostru.

Mă salută respectuos, ba chiar cu o nuanţă de complicitate, ca şi cum ne-am pregăti să mergem, ca fetele, la un suc.  Al cărui pahar n-ar trebui să-l culeagă ea, atunci când se sparge şi se aruncă.

De altfel, complicitatea asta îşi are şi ea subtilităţile ei. Că acum ceva timp, am luat o pisică în casă. Neagră şi cam sălbatică, în alte cuvinte, respinsă şi cu neîncredere în oameni. Şi, la un moment dat, a fugit din casă ca să-şi găsească un motan. Şi-atunci, am rugat-o pe EA să mi-o găsească. Poate că într-una din zilele când curăţa podelele, avea s-o găsească în scară. Sau atunci când ducea tomberoanele, s-o zărească printre gunoaie. Şi ea mi-a găsit-o. Ce-i drept, nu ştiu în care din zile.

Şi de atunci, nu există „Bună”, poate pentru că ar fi o ipocrizie să ne salutăm aşa. De atunci, e „Ce mai face pisica?” Şi spre deosebire de ea, pisica e mereu bine. Pentru că pisica mănâncă boabe de înaltă calitate, ce-i dau strălucire blăniţei, şi are un culcuş de boieroaică, în care, iarna, doarme înăuntru, şi vara, deasupra. Dar EA se interesează sincer de pisică, ca şi cum ar fi un copil sărman pe care a reuşit să-l dea spre adopţie. Mă îndoiesc, totuşi, că pisica boieroaică îşi mai aduce aminte de EA.

Conversaţia se termină rapid, pe măsură ce aranjatul fustei îmi cuprinde interesul mai mult decât micile discuţii din politeţe cu o femeie de care nu ştiu prea multe, decât că este la capătul lanţului trofic al deşeurilor pe care le arunc.

Traversez strada şi nu-i mai aud paşii. O maşină mare vine în viteză şi fac un pas săltăreţ spre trotuar. Arunc o privire fără semnificaţie spre bloc şi o văd la uşa ghenei.

Deschide uşa şi se apropie.

Sursa foto: www.stickmanweekly.com/

Webstock sau Web la Web, cu bucurie!

Din seria social media si pentru ca blogger, iata-ma intr-o postura la care de mult timp ravneam: blogger acreditat la Webstock, evenimentul unde hipsterii cu idei de Digital fac casa buna cu speakerii experimentati in social media.

Si pe la mijloc, mai spre dreapta, cu vreo 3 cm in spate, sunt si eu, p-acolo, mica si roscata, gata sa prind ultimele noutati intr-un domeniu care ma fascineaza. Categoriile anuntate in cadrul acestei editii sunt: Publishing, Utility, Visual, Blogging Campaigns, Special Projects, Facebook Applications, Bloggers Projects, Mobile Applications,  Corporate Blogs, Innovation, Social Campaigns in online, Video blogging.

Webstock va avea loc la JW Marriott Grand Hotel, pe 26 septembrie 2014 si va gazdui atat conferinte cat si o gala de premiere. Acestea fiind zise, ma urc pe un touch pad, si ne vedem acolo, cred!

Usturoi, ghicit între picioare şi-un vis de-o şchioapă

Aseară am fost la premiera filmului „Usturoi”. Nu e un documentar despre practicile ilegale din pieţele româneşti. Dar ar putea constitui o inspiraţie pentru vrăjitoarele învechite care încă mai ghicesc în cafea. Dragelor, acum la modă e să ghiceşti între picioare. De struţ şi de pui, liniştiţi-vă!

Pontul mi-a fost dat de bloggerul Simona Mocanu, care ştia de la Manafu, care ştia că e filmul lui Groparu. Şi că toate evenimentele la care a pus osul şi Manafu, a fost foarte reuşit. Gratis şi reuşit. O maslinuta, o atenţie la intrare (glumesc, au fost hălci de pizza Presto, bomboane Heidi şi bere) şi apoi un discurs de introducere al lui Groparu, bloggerul care a scris scenariul şi a realizat filmul, în colaborare cu-n prieten de peste mări şi ţări.

Iar filmul a fost o transpunere cinematografică a atmosferei pe care doar Goran Bregovic o poatea insufla, părerea mea. Nu vreau să lansez un spoiler, dar „Usturoi” este, de fapt, un ţigan sukar de pe undeva de la Zalău, care încearcă să-şi ţină fata departe de feciorul lui Ceapă. Şi incidentul declanşator (proful meu de la scenaristică ar fi mândru de limbajul meu tehnic) este decizia mezinului lui Ceapă de a pleca la Cluj şi de a se face actor, pentru a câştiga bani, astfel încât frate-său să o poată lua de muiere pe Zenobia a lui Usturoi.

Ioi, dar tare mi-o mai plăcut graiul lor ardelenesc, muzică pentru urechile mele. În schimb, accentul ţigănesc a fost un pic cam neconvingător, cel puţin în cazul mamei Ceapă, care dădea personajului sau o aură mai sofisticată decât era necesar, era prea „şlefuită”, nu mai există brutul în ea. La fel si cuvintele, mi s-au parut prea “româneşti”, mi s-a parut ca “cel mai puternic ţigan” ar fi putut fi transformată într-o expresie şi mai nuanţată. Veţi găsi, în schimb, un personaj pe cât de autentic, pe atât de spumos: bârfitoarea satului a fost înlocuită în film cu moşneagul beţivan, despre care Ceapă spunea că duce vorba de la unul la altul.

Nuanţa ţigăneasca face din filmul ăsta o chestie extravagantă, mai ales că etniile au fost învălmăşite mai rău ca-ntr-o telenovelă: avem ţigani români (clanul Ceapă), ţigani unguri (Usturoi), români (moşneagul) şi tot felul de personaje pe care le bănuiesc a fi şi extraterestre (îmblânzitorul berbecului). Personajele principale şi aşa pestriţe sunt sprijinite de adevărate caricaturi umane care dau savoare şi un gust înţepător: mama Florida, ghicitoarea între picioare, care admite, apoi, în faţa camerei, că totul e o înşelătorie; manelistul baştan, violent şi orgolios; poliţistul prostănac, un personaj un pic forţat prin faptul că dezvăluie treburi interne unor copii, ca şi cum ar vorbi unor adulţi. Dar după cum spunea şi Groparu la începutul filmului, fiecare replică poartă o poveste. Şi aş adăuga eu, fiecare secvenţă prezintă un microunivers diferit.

Aşa că cel mai probabil, aş recomanda acest film unui public avid de extravaganţe culturale, unuia care mai crede încă în filmul românesc şi unuia care nu defineşte un film făcut de un blogger traseism artistic. S-a adunat ceva target, aşa-i? Să se adune, că „duhoarea” Usturoiului te prinde, inevitabil.

Vorbeşte (bine) in 60 de secunde!

Ieri am făcut o listă. Nu de cumpărături. Ci cu situaţiile din care am ieşit şifonată, pentru că n-am limbuţie. Uite-o, nu o da mai departe. Nu e ceva cu care mă laud.

Când eram mică, obişnuiam să-mi vizitez un unchi vorbăreţ care întotdeauna avea o poveste nouă ba din armată, ba din război, ba de la ţară. Şi, sincer, nu mă pasiona niciunul dintre aceste subiecte, dar când omul ăla începea să vorbească, de faţă cu familia, tot ce povestea se petrecea în acel moment, în faţa ochilor mei. Şi-apoi, am început să întâlnesc şi oameni de vârsta mea binecuvântaţi cu darul vorbirii. Am încercat să fur un pic din talentul lor de a vrăji topica şi de a ambala cuvintele în nuanţe spumoase, pronunţate cu o flexiune a vocii aproape actoriceasca!

Dar ce să vezi, pe cât de graţioasă şi amuzantă e prietena mea, Camelia, când vorbeşte, pe atât de stângace sunt eu când încerc să spun pe gură ce, altfel, aş comunica cu brio, în scris. Poate că n-ar fi atât de grav pentru viaţa mea privată (drăcuşorul de pe umărul stâng ţine, totuşi, să mă contrazică: este!), dar să lucrezi în domeniul publicităţii şi să-ţi moară papagalul când ţi-e lumea mai dragă... şi aproape convinsă, păi e păcat de Dumnezeu... l agenţiilor.

Dar nu-i nevoie să te dai de 3 ori peste cap, nici să înveţi franceză ca puţinele cuvinte pe care le scoţi să fie măcar sofisticate. E suficient să cauţi un curs de public speaking, cum este cel ţinut de Amalia Sterescu.

Cu siguranţă, e in my bucket list. De ce?

1. Pentru că abilitatea de a vorbi în public îţi deschide dacă nu uşi profesionale, atunci ferestre de unde să te strecori în inima domeniului tău de interes. Şi acum imaginează-ţi spunând fraza asta lungă şi un pic siropoasa în faţa a 100 de oameni. Ai spune-o sau vii şi tu la curs?

2. Pentru că integritatea intelectuală e la fel de importantă ca cea fizică. Nu e suficient ca mama să fie singura care te laudă pentru ideile tale grozave doar pentru că mama este singura în faţa căreia ai curajul să le comunici.

3. Pentru că, având capacitatea să spui ce gândeşti, cu adevărat, îţi poţi apropia persoane cu aceleaşi interese ca şi tine, persoane care se vor dovedi, în timp, a fi prieteni, colegi de proiecte, amici de-o bere, sprijin în momente grele, consilieri în domenii nefamiliare sau companii spontane de vacanţe.

Am aruncat, aşadar, o privire mai atentă pe site-ul publicspeakingschool.ro, unde Amalia Sterescu te întâmpină cu o expresie caldă. Mi-a plăcut segmentarea trainingurilor, în funcţie de nevoile fiecăruia, şi oscilez dacă filmuleţul ei de prezentare sau faptul că a fost coach pentru Melania Medeleanu m-a făcut să îmi doresc să îi ajung cursant.

În orice caz, ca să fac o paralelă asemănătoare cu cea din titlu, speak in public or die trying!

Din seria BAC-ului şi pentru că Eminescu

Aţi găsit cumva vreun porc zburând printre nori, zilele astea? Nu, nu, nu fac parte din persoanele care şi-au pierdut animalul de companie şi şi-l caută, panicate. Dar totuşi, aţi văzut vreun porc zburând mai ieri, pe la prânz, când soarele îşi făcuse curaj să se umfle-n raze?

Nu? Mă gândeam eu. Deci tot criticii literari au rămas singurii care-l iubesc pe Eminescu. Deci elevii tot hateri sunt când vine vorba de Mişu cel poetic şi de ale sale opere. Deci Bacul tot nasol s-a dovedit, cu poezia asta care tot cade-n cap, de câţiva ani încoace.

Să nu mă înţelegeţi greşit, am trecut onorabil prin toate probele astea, am ajuns la olimpiade de limba română şi cititul a fost întotdeauna cea de-a doua pasiune menţionată, după scris. De fapt, sunt de părere că cititul este primul pas al scrisului. Dar ceea ce m-a enervat atunci şi mi se pare şi acum prea puţin constructiv este mania sistemului de a transforma copilul într-un depozit de informaţii, fără posibilitatea de a alege, fără softul care să le şi proceseze sau să le ducă la următorul nivel.

Şi „somnoroase păsărele” mă poartă pe aripi de flashback la propriul meu BAC, atunci când şi generaţiei mele i s-a întâmplat ceva ciudat: a căzut basmul. Şi fix primul subiect dintre cele 100, acela care NICIODATĂ nu pică. Vorba aia: nu contează care-i primul, contează care e ultimul. Subiect. La BAC.

Dar acum, când mă gândesc la basme dintr-o perspectivă mai prietenoasă, aceea a omului care citeşte ceea ce-i place şi are propriile păreri despre paginile pe care le parcurge, parcă şi spânul începe să fie simpatic. Plus că am găsit basmelor o grămadă de interpretări. Şi mă amuz şi acum, gândindu-mă ce ar fi crezut corectorul, dacă aş fi scris ce îmi vine în minte, cu adevărat.

Nu ştiu dacă analogia dintre aripa oferită de albină lui Harap Alb şi o carte de vizită poate fi viabilă. Dar de ce nu, atâta timp cât e un mod de a contacta albina, la nevoie, după o favoare? De ce nu ar putea fi considerat atunci basmul o parabolă a relaţionării, cu beneficii reciproce, de tip profesional sau personal?

 Sau v-aţi gândit vreodată la semnificaţia numelor protagoniştilor din basme, în diferite culturi? În limba română, el este „Făt-Frumos”, lucru ce mă face să mi-l imaginez că pe un copilaş semi-avortat, în orice caz cu trăsături infantile (făt) dar frumos (cât de frumos poate fi un făt?). Sau în varianta 2, „făt” că denumire populară a unui băiat, ceea ce din nou... exclude total perspectiva urban-sofisticată a protagonistului. Deci dacă cineva i-ar face portretul robot, ar semăna mai mult cu Fuego decât cu Alexandru Ciucu. OK. Pot să trăiesc cu asta. Pot să trăiesc şi cu imaginea pe care mi-o inspiră „Prince Charming” englez, care duce modelul masculin în extrema cealaltă: tre’ să fie neapărat de viţă nobilă. Începeţi să înţelegeţi acum unde a încolţit materialismul contemporan? Şi-n final, probabil cea mai ciudată alternativă, spaniolul Principe Azúl. Prinţ, de asemenea, dar, Doamne iartă-mă, de ce albastru? E vreun personaj din Avatar? S-a perpelit prin albastru de metil anticipat pentru vreo rană cauzată de balaur? Şi mai ales, dacă albastru e culoarea epidermei lui, ce culoare devine când se bronzează? Ei, răspunsurile la astea nu le-am găsit niciodată în cărţile de comentarii. (Atenţie, acesta a fost un pamflet)

Şi dacă elevii ar avea libertatea să nu li se mai impună texte şi să îşi dezvolte păreri personale asupra lor, poate că am avea mai mulţi iubitori de lectură, şi mai ales, mai mulţi oameni care să scrie corect în limba nativă. Eu, una, ştiu că pot să număr pe degetele mele cărţile impuse care mi-au plăcut şi pe degetele populaţiei chineze cărţile pe care le-am ales singurică, sau doar recomandate, şi care m-au fascinat.

Şi-n încheiere, mi-am adus aminte de un puşti genial, care a învăţat acasă, şi la care vă veţi închina şi fără să fiţi obligaţi să asistaţi la orele de religie din şcoală: https://www.youtube.com/watch?v=h11u3vtcpaY