Poveste de alegeri

Era ajunul alegerilor şi familia Popescu se trezise dis-de-dimineaţă ca să scotocească printre pomeni şi să se hotărască pe care o vor alege.

Tata intră-n bucătărie cu-n tricou roşu cu trandafiri, cu câteva motive româneşti, pe al cărui spate era o fotografie de-a Simonei Halep. Se aşază vizavi de masă împodobită cu fluturaşi electorali coloraţi, care luminau atunci când erau aruncaţi în foc, în lipsa lemnelor. Mama, în mână cu-n pix de la mâncătorii ei de gulaş, începe să-şi facă lista cu cine a dat mai mult.

În bucătărie, două pungi de făină şi o sticlă de ulei tronau în toată splendoarea lor, pe masă. Drace, nici anul ăsta nu-l prinsesera pe curier, aducând bunătăţile şi începeau să creadă că bunica şi le cumpăra singură.

Prezenţa unei pungi de plastic cu însemne albastre l-a intrigat pe bărbat. A luat-o cu grijă, de teamă să nu cadă puţinele lucruri dinăuntru, şi a început să-i verifice conţinutul: un pix care nu a mers din prima, o şapcă mototolită dar băgată-n ţiplă şi încă o pungă de făină. Lângă, un bol de colivă şi o găleată cu-n chip de femeie blondă, pesemene aduse de bunica de la biserică.

Tata aruncă un ochi la punga albastră şi-apoi se gândeşte că dacă votează cu respectivul, o să aibă cele mai multe şanse să se legalizeze căsătoria cu 5 neveste. Dar să fie concomitent! Totuşi, de ce să aleagă 5 când poate să voteze una şi bună?!îşi spune, cu privirea între capul de pe găleată şi pata de la baza găleţii.

Scărpinându-şi burta pe sub tricoul roşu, tata rămâne blocat pe motivele româneşti şi zâmbeşte. Mulţumit că şi-a găsit alegerea, deschide un sertar şi scoate un preparat gelatinos, de origine turcească, de culoare verzuie, acoperit din belşug cu zahăr pudră. Rupe o bucată şi o băga în gură, pofticios.

În pragul bucătăriei, apare Dănuţ, copilul lor de 18 ani, care se pregătea să meargă la vot, pentru prima oră.

-          Cu cine votezi, fiule?întreabă tatăl.

O pisică roşcată ţopăie prin bucătărie şi apoi se aşază în poala lui Dănuţ. Tatăl îl serveşte pe tânăr cu delicatesa din care se înfrupta, însă Dănuţ refuză preparatul turcesc cu miros dulceag.

-          Încă nu m-am hotărât, spune el, îmbrăcându-şi geaca de la un magazin cu produse germane. O să ştiu doar mâine, în cabina de vot. Dar din punctul meu de vedere, avem doar doi candidaţi.

-          Votezi de pomană, atunci! pufneşte mama, plescăind şi ea gelatina verzuie.

-          Nu, mamă, voi votaţi de pomană!militează Dănuţ şi apoi iese din casă, să facă oameni de „cruciadă”.

Mama şi tata se privesc plictisiţi şi termină bucată dulceagă de gelatină.

-          Să-i spunem, în sfârşit, că dreptatea nu există?întreabă mama, grijulie.

-          Hai să mai aşteptăm un an!hotărăşte tatăl.

La fereastră, un moşneag cu barbă albă şi căciula roşie, urmat de un căţel pe care-l strigă Rudolf, oferă din puţinul lui unui cerşetor cu mâna-ntinsă, sprijinit de casa Popeştilor.

 sursa foto: tumblr.com 

Visit Romania…or die trying!

You might think that the title is due to Dracula’s legend. But I have to warn you, the reason is beyond fantasy.  Do you dream of a beach hula-nom nom nom holiday? Well, then I guess you are under Romania’s tourism level. ‘Cause visiting Romania, my friend, is only for the brave.

And now I’m gonna tell you why.

Remember what your mother used to read before you going to sleep, when you were a child? About that evil monster who was always screwing Prince Charming’s efforts? Well, in Romania, we call these monsters politicians. They have different appearances and most of them have parrot skills mixed with monkey gestures. Thanks to them, you might have some troubles driving to that wonderful Transfagarasan you heard about or coherently talking to countryside locals. You see, politicians tend to suck education and infrastructure into their selfish gorilla-size tummies. Like when you were little and ate cookies from the jar when grandma wasn’t looking.

But you should fight these monsters anyway, because what is hidden in the high tower of the castle is worth seeing, feeling and taking photos of it. It’s not a thing actually; it’s more like energy. The energy you can feel in few places of this world, described as pure and untainted by superficial values. It’s because Romania still preserves that innocent belief that nature, not people, is the measure of everything. At least in those rural areas you find near the Carpathian Mountains, where Romanians  still live like in the old days. And yes, if you reached those villages and conquered the world from a high pick, you can feel proud . You found the true meaning of life.

If you think that these villains I told you about don’t make you the superhero you hoped to become by visiting Romania, let’s try some concrete obstacles. Do you believe that saying “Once you go black, you never go back”? Well, black is one color we tend to avoid here, ‘ cause you might end up with your personal belongings “gone with the gypsy”. Don’t get me wrong, but it’s no longer offensive to declare that many gypsies are pickpockets when Police statistics prove they are.

Don’t be a superhero by visiting Romania and fighting them (because you would be amazed by their Japanese techniques when it comes to swords)! Be a hero, visit Romania and don’t generalize this aspect. Romania has the friendliest people and also a magic liquor that makes the unfriendly be like best buds. It’s called Palinca. The traditional dances are full of passion and all the grandpas have great war stories. Nobody left Romania without taking home some Romanian recipes of Sarmale and what I’m most proud of is our true sense of surviving. You see, when life gives you lemons, we make fun of it. Or make something creative of it, like a lemon ladder which can help you reach the stars. No Romanian lacks making fun of life or overcoming its situation.

You thought that the challenge was coming to Romania and die trying while learning some difficult dance steps or climbing a very high mountain? Is that what you call brave? Well, you are right. That is mainly what your difficulties will be here, but in order to experience them, you have to pass over these prejudices that you can’t find beauty in a poor country that doesn’t offer you the comfort you find at home. You can find here a lot of heart filling surprises both in nature and people, but you just have to find the bravery to risk finding some spines before you reach the rose!

Photo source: tumblr.com

Criza roşcaţilor

Textul de mai jos a impuşcat deja un iepure. Iar publicarea lui aici îl va impuşca pe al doilea. Şi nu că aş fi braconier sau ceva de genul ăsta, dar m-am gândit că problema dispariţiei roşcatilor naturali nu a fost niciodată luată în serios. Şi chiar suntem într-o continuă diminuare…

Cu siguranţă, oricine are propriile exemple de colectivităţi. Ei bine, în ceea ce mă priveşte, aş îndrăzni să ofer ca exemplu personal grupul roşcaţilor naturali.

S-ar putea lua contra-argument: dacă roşcaţii naturali sunt consideraţi a fi un grup cu conştiinţă de sine, de ce nu pot fi catalogaţi în acest mod şi blonzii, oamenii cu ochi verzi, femeile cu picioare lungi sau bărbaţii cu chelie? Probabil cea mai simplă asemănare pentru a putea porni explicaţia, este aceea cu grupul afro-americanilor, care cel puţin în SUA, sunt recunoscuţi a fi o colectivitate cu conştiinţa de sine, aşa cum sunt percepuţi rromii în România.

Asemănarea cu aceştia poate fi motivată prin faptul că şi roşcaţii naturali reprezintă o minoritate rasială (aproape 2% din populaţia lumii) şi utilizez termenul acesta pentru că nu este vorba doar despre culooarea părului, în general roşcaţii naturali sunt asociaţi cu piele foarte albă, pistrui şi ochi deshisi la culoare. ^[1]Perceperea lor ca grup cu conştiinţă nu se bazează însă pe acest argument. Ceea ce atestă colectivitatea roşcaţilor naturali este definirea lor înşişi ca grup prin studierea acestora de-a lungul istoriei, organizarea unor evenimente exclusiviste la care să participe periodic şi mai ales, raportarea la alteritate, ei având şi o titulatură, de multe ori peiorativa, prin care sunt diferenţiaţi de majoritate, de către aceasta („gingers”).

În primul rând, roşcaţii au fost percepuţi ca grup pe parcursul istoriei, prin intermediul superstiţiilor legate de aceştia. Probabil că primul personaj care a condamnat roşcaţii la o percepţie negativă a fost Cain, personajul biblic, a cărui culoare a părului a fost asimilată cu maleficul, în multe surse.^[2] Roşcaţii au fost de multe ori asociaţi cu răul, în cultura germană din secolele XV-XVII, există credinţa că roşcaţii sunt vrăjitori, motiv pentru care aproximativ patruzeci şi cinci de mii de femei roşcate au fost arse pe rug sau înecate.^[3]

 Inclusiv egiptenii considerau roşcaţii că aducând ghinion şi organizau ceremonii în care fecioare roşcate erau arse pe rug pentru a „stinge culoarea”.^[4] În schimb, conform aceleiaşi surse, romanii preţuiau roşcaţii şi vindeau sclavii ce aveau această culoare de păr la un preţ mai ridicat. Cu toate acestea, roşcaţii au avut predominant o imagine negativă de-a lungul istoriei, personaje roşcate fiind prezente în Catedrala Sf Paul din Londra şi Capela Sixtină, unde întruchipează figuri ale răului. Chiar şi Adolf Hitler era împotriva căsătoriilor între roşcaţi, motivând pericolul că se vor naşte urmaşi cu caracter deviant, lucru întâlnit şi în cultura indiana, unde Brahmanilor li se interzicea să se căsătorească cu persoane roşcate.

În al doilea rând, discriminările suferite de-a lungul istoriei, dar şi reacţiile de preţuire a roşcaţilor au dus la crearea unei conştiinţe de sine a grupului. Întotdeauna provocând reacţii, fie ele pozitive sau negative, datorită fizicului ieşit din tipar, roşcaţii au început să se perceapă pe sine că într-adevăr fiind diferiţi. Dovezi ale „închegării” unui grup identitar se regăsesc sub diverse forme. Există o reţea socială, asemănătoare Facebook-ului, dar destinată exclusiv roşcaţilor. Ea reuneşte membri roşcaţi din toată lumea, care pot coresponda între ei, oferă informaţii despre aceştia, inclusiv vinde produse destinate lor. ^[5] Site-uri care găzduiesc grupuri de roşcaţi în continuă creştere se găsesc şi pe Flickr^[6], Facebook (Save red hair)^[7] sau Bebo^[8]. O altă formă de a menţine legătura vie între membrii acestei minorităţi este organizarea unui festival anual în oraşul Breda din Olanda, festival ce poartă numele de Roodharigendag (Red Hair Festival) şi având la activ 5 ediţii. Evenimentul a luat naştere în 2005, când Bart Rouwenhorst a dat un anunţ conform căruia era în căutarea a cincisprezece modele roşcate natural pentru a le picta. În schimb, s-au prezentat o sută cincizeci iar sesiunea de pictură s-a transformat într-o întâlnire anuală, al cărei criteriu era că participanţii să fie roşcaţi naturali. La ultima ediţie, din septembrie 2010, s-au prezentat peste 5000 de persoane roşcate. ^[9]

 Pagina oficială a acestui festival clarifica faptul că nu este vorba doar despre celebrarea culorii de păr, ci despre menţinerea grupului unit, cu ajutorul a peste cincizeci de activităţi, printre care lecturi, o prezentare de modă, sesiuni foto, galerii de artă, toate acestea având în prim-plan roşcaţii naturali. Anual, fiecărei ediţii îi este asociată o temă. Tema anului 2010 în cadrul acestui eveniment a fost „Visul”.^[10]

În al treilea rând, ceea ce subliniază existenta roşcaţilor naturali ca grup identitar este raportarea faţă de alteritate, sau mai bine spus, modul cum majoritatea se diferenţiază într-un mod peiorativ faţă de roşcaţi, consideraţi într-un mod aproape istoric, personaje cel puţin ciudate. Astfel, apelativul „ginger”, de origine urbana, este folosit de multe ori pentru a caracteriza o persoană roşcata, cu piele foarte albă, cu pistrui şi ochi deschişi la culoare, considerată din punct de vedere genetic, inferioară, şi asemănată unor personaje mitice, precum vampirii (din cauza faptului că nu se poate expune la soare), despre care se afirmă că nu ar avea suflet. Din acest punct de vedere, într-o societate expusă discriminării de orice tip, roşcaţii sunt ridiculizaţi. Tema gingerilor a fost utilizată în multe producţii televizate, melodii sau glume, dar printre cele mai cunoscute este serialul de desene animate South Park^[11], care a alocat mai multe episoade în care a ridiculizat această rasă. Replicile răutăcioase la adresa roşcaţilor, precum faptul că n-ar avea suflet, că ar semăna cu nişte zombie, că aspectul lor tine de o boală şi că ar trebui exterminaţi, au determinat apariţia multor reacţii de revoltă pe internet. Pe cel mai cunoscut site video, You Tube, există chiar un contra-discurs ţinut de un roşcat natural împotriva acestui serial şi a mesajelor promovate de el, având ca scop apărarea comunităţii roşcaţilor. ^[12]

Se conturează astfel şi criza iminenta anexată acestui grup. Fiind expuşi ridicularizarii pe criterii fizice asupra cărora nu au control, de multe ori, membri acestui grup ajung să îşi renege unicitatea. Ajutaţi de facilităţile tehnologice, persoanele roşcate îşi pot schimba asemănarea care le-a creat dezavantaje sociale prin simple acţiuni precum vopsirea părului, colorarea pielii (în ciuda faptului că este contraindicat) sau folosirea unor lentile de contact.

Conturând argumentele ce susţin existenţa unei comunităţi a roşcaţilor dar şi ceea ce generează o criză identitara a acestora, trebuie menţionat şi faptul că nu numai ridicularizarea lor crează o dificultate acestei rase. Principalul pericol este extincţia naturală, numărul actual al acestora apropiindu-se de 2% din populaţia lumii. Conform unui studiu publicat de revistă Naţional Geographic^[13], în aproximativ cincizeci de ani, părul roşcat ar putea fi o amintire, în baza faptului că nuanţa se datorează unei gene recesive necesară în ADN-ul ambilor părinţi pentru a exista posibilitatea naşterii unui urmaş de acest tip. În urma căsătoriilor mixte, posibilitatea conceperii unui copil roşcat natural este minimă. Pigmentul roşu al părului a apărut pentru prima oară în Europa de Nord acum câteva mii de ani, ca urmare a mutaţiei unei anumite gene, din nevoia organismului de a asigura sinteza vitaminei D (necesară pentru formarea oaselor şi pentru echilibrul chimic), în condiţiile unui număr insuficient de zile însorite.^[14]

Cunoaşterea episoadelor istorice în care au participat roşcaţi, precum şi a mijloacelor de comunicare şi a evenimentelor exlusive destinate acestora îmi accentuează sentimentul de apartenenţa la acest grup, acesta constituind motivul pentru care am ales să abordez această temă. Cred că grupul cel mai apropiat mie şi aflat în criză este cel al roşcaţilor naturali, a căror existenţă mă face mândră să fiu membră, la început chiar fără voia mea, dar pe parcurs, în mod voluntar şi sper, în curând, activ.

---

^[1] Roscatii- pe cale de disparitie, accesat la 25 martie de la http://www.gandul.info/stiinta-si-tehnologia/roscatii-cale-disparitie-890802

^[2] Superstitii si lucruri fascinante despre parul roscat, accesat la 25 martie de la http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/3225/Superstitii-si-lucruri-fascinante-despre-parul-roscat/pagina-2.html; Red Hair Facts, accesat la 25 martie de la http://www.purgatory.net/kornelia/1603/red_hair_facts.htm;

^[3] Red Hair Facts, accesat la 25 martie de la http://www.purgatory.net/kornelia/1603/red_hair_facts.htm;

^[4] idem

^[5] ReadHead-World.net – accesat la 25 martie de la http://www.redhead-world.net/index.php

^[6] Red Hair Group, accesat la 25 martie de la http://www.flickr.com/groups/530901@N23/

^[7] Save red hair, accesat la 25 martie de la http://www.facebook.com/#!/group.php?gid=42242743633

^[8] Redheads do it better, accesat la 25 martie de la http://www.bebo.com/Profile.jsp?MemberId=4566303770

^[9] Redheads Celebrate Red Head Day in Holland, accesat la 25 martie de la http://www.odditycentral.com/news/redheads-celebrate-red-head-day-in-holland.html

^[10] Roodharingen, accesat la 25 martie de la  http://www.roodharigen.nl/en/

^[11] Ginger Kids, accesat la 25 martie de la http://www.southparkstudios.com/guide/episodes/s09e11-ginger-kids

^[12] Gingers do have souls, accesat la 25 martie de la http://www.youtube.com/watch?v=EY39fkmqKBM&feature=related

^[13] Roscatii- pe cale de disparitie, accesat la 25 martie de la http://www.gandul.info/stiinta-si-tehnologia/roscatii-cale-disparitie-890802

^[14] Roscatii sunt pe cale de disparitie, accesat la 25 martie de la http://www.studentie.ro/campus/ROSCATII_SUNT_PE_CALE_DE_DISPARITIE/c-46-a-31688

Unde-s două, cheful creşte

E splendidă. O adevărată „prospătură” modernă, al cărui gen nici măcar nu era pe piaţă pe vremea mamei mele. A apărut de curând, concomitent cu societatea asta superficială, pe care o reflectă. Şi în care se reflectă, probabil. La prima vedere, e motivată reticenţa. Nu are o reputaţie bună şi cei care se dau cunoscători în domeniu spun că face parte din categoria „ştoarfelor”. „Poţi mai mult de atât. Te păcăleşte că e colorată şi arată interesant, dar trebuie să te alegi ceva serios!” se spune despre ea. Iar eu ştiu că numele nu-i va rămâne în istorie, dar mă relaxează.

Pe de altă parte, e şi cealaltă. Clasica. De care am auzit şi-n mediile intelectuale şi-o mai cunosc şi hipsterii îndoctrinaţi în filosofii new age. Ce-i drept, şi pe mine tot cu un citat m-a ademenit spre ea. Ceva de genul că vedem şi auzim ce vrem noi să vedem şi să auzim. La început, nu mi-a plăcut. Mi s-a părut banală, dar cred că profunzimea se ascunde în lucrurile simple. Nu ştiu dacă ambiţia de a o fi cunoscut, în ciuda aspectului greoi, e ceea ce mă apropie de ea. Ştiu doar că interesul faţă de ea se află la limita dintre orgoliu şi criterii obiective.

Şi da. Acum oscilez între cele două. Le descopăr în acelaşi timp. S-ar putea să dăuneze asta. Dacă într-o zi, o să mă trezesc cu gândul la una şi apoi să-mi dau seama că, de fapt, erau detaliile celeilalte?

Ar trebui să renunţ la una. Să le iau pe rând. Cu prima mă văd în fiecare zi la metrou. Îmi îndepărtează gândurile negative şi somnolenţa. Ce-i drept, şi mie începe să-mi pară cam superficială, dar este compania cea mai potrivită atunci când nu cauţi decât puţin amuzament. Atunci când am s-o consum, însă, nicio şansă să o revăd. Dar o să rămână o amintire blândă.

Cealaltă...parcă-mi vine să cer fişe de instrucţiuni. Să sar peste pasele cărora nu le găsesc hazul, să trec la acţiune, să empatizez. Şi fac puţin din fiecare şi din niciuna. În definitiv, o fi ea din lumea bună, dar mă cam plictiseşte. Şi nu prea reuşesc să mă identific cu esenţa ei. Asta pentru că pun pariu că nici nu am ajuns acolo, e atât de descriptivă şi plină de detalii, încât e greu să mă concentrez. Mai ales că nu pot s-o ating, nu e decât o prezenţă-ntr-un ecran.

Dar azi, parcă astrele s-au aliniat. Am început ziua cu una şi-o închei cu cea de-a doua. Şi azi par în perfect echilibru. Pentru că am ajuns deja suficient de departe.

 „Am scăpat de griji” de Anna Maxted, cartea cu copertă galbenă, cu-n semn de carte ce-mi aduce aminte de Sex and the City, a devenit un răsfăţ pe care nici Shakespeare n-ar avea dreptul să mi-l judece. Iar „Să ucizi o pasăre cântătoare”, de Lee Harper, pare să-mi gâdile sinapsele, la sfârşit de zi, când enumerarea lucrurile utile pe ziua de astăzi nu e neapărat un succes răsunător.

La o adică, trăiască poligamia...dar doar atunci când e vorba de cărţi! 

Sursa foto: tumblr.com

Serviciu de Femeie

Închide uşa şi se îndepărtează.

Un miros puternic, eclectic, greu de definit dar uşor de decis dacă e dezirabil sau nu, îngreunează aerul. Ea iese cu paşi mici, ca un paria care inspectează împrejurimile, şi are o expresie plictisită. Sprâncenele ei par căzute într-o luptă crâncenă, dar nu ştiu dacă a fost cu ea însăşi sau cu contexte pe care n-a reuşit să le depăşească.

Aerul pare să se împrospăteze, curând. Poartă mănuşi galbene dar nu de culoarea mierii, mai degrabă de gustul fierii. Părul îi atârna neglijent pe frunte, unde şi-au făcut loc câteva broboane de sudoare pe care nu are cum să şi le şteargă. Doar dacă n-ar fi atât de murdare mănuşile. Doar dacă n-ar fi mănuşi de menaj. Doar dacă n-ar trebui să facă ea menajul întregului bloc. Doar dacă n-ar lucra în blocul nostru.

Mă salută respectuos, ba chiar cu o nuanţă de complicitate, ca şi cum ne-am pregăti să mergem, ca fetele, la un suc.  Al cărui pahar n-ar trebui să-l culeagă ea, atunci când se sparge şi se aruncă.

De altfel, complicitatea asta îşi are şi ea subtilităţile ei. Că acum ceva timp, am luat o pisică în casă. Neagră şi cam sălbatică, în alte cuvinte, respinsă şi cu neîncredere în oameni. Şi, la un moment dat, a fugit din casă ca să-şi găsească un motan. Şi-atunci, am rugat-o pe EA să mi-o găsească. Poate că într-una din zilele când curăţa podelele, avea s-o găsească în scară. Sau atunci când ducea tomberoanele, s-o zărească printre gunoaie. Şi ea mi-a găsit-o. Ce-i drept, nu ştiu în care din zile.

Şi de atunci, nu există „Bună”, poate pentru că ar fi o ipocrizie să ne salutăm aşa. De atunci, e „Ce mai face pisica?” Şi spre deosebire de ea, pisica e mereu bine. Pentru că pisica mănâncă boabe de înaltă calitate, ce-i dau strălucire blăniţei, şi are un culcuş de boieroaică, în care, iarna, doarme înăuntru, şi vara, deasupra. Dar EA se interesează sincer de pisică, ca şi cum ar fi un copil sărman pe care a reuşit să-l dea spre adopţie. Mă îndoiesc, totuşi, că pisica boieroaică îşi mai aduce aminte de EA.

Conversaţia se termină rapid, pe măsură ce aranjatul fustei îmi cuprinde interesul mai mult decât micile discuţii din politeţe cu o femeie de care nu ştiu prea multe, decât că este la capătul lanţului trofic al deşeurilor pe care le arunc.

Traversez strada şi nu-i mai aud paşii. O maşină mare vine în viteză şi fac un pas săltăreţ spre trotuar. Arunc o privire fără semnificaţie spre bloc şi o văd la uşa ghenei.

Deschide uşa şi se apropie.

Sursa foto: www.stickmanweekly.com/