Spoof IQads

Cum ar spune romanul, eu am sutat, eu am stat in poarta si eu le-am facut pe toate.

Asadar:

Scenariu

Regiu

Rol principal

si Montaj 

Diana Duca

Ghidul de ieşeală al cartofului de canapea

Hai s-o recunoaştem! Unii dintre noi ne-am născut obosiţi. Sau ne-a obosit munca. Sau ne-au obosit viciile. Sau ne-a obosit viaţa. Şi în oboseala noastră cronică, am ajuns să ne plimbăm doar între mormanul de vase din bucătărie şi ursuleţul de pluş top secret despre care prietenii încă mai cred că nu este al nostru. Hmm, nu. Hai să derulăm un pic scena. Nu suntem chiar junky, suntem doar... cartofi de canapea.

Iar pentru cei care se întreabă ce specie de gândaci o mai fi şi aia, e doar traducerea mot-à-mot din engleză, că doar sunt prea obosită să vorbesc altă limbă! Cartofii de canapea sunt un tip de oameni care s-au născut bătrâni şi şi-au asumat-o chiar înainte să se facă filmul ăla cu Brad Pitt în care întinerea. Asta e problema noastră, noi nu prea întinerim, ba chiar devenim şi mai botoşi pe măsură ce creştem, când vine vorba de o petrecere wild în club, şi mai plângăcioşi când ne trezim într-o drumeţie pe munte sau şi mai arţăgoşi când e zi de curăţenie generală şi mişcare.

Ce să-i ceri? Şi un cartof de canapea trebuie să trăiască. Şi atunci ce să facă, unde să se mai plimbe şi el ca să nu-l prindă din urmă plictiseala şi oboseală? Să-l izolăm într-un pub aproape de casă unde să-şi ducă veacul în faţa unei prăjituri light? Să-l lăsăm cu burta la soare într-un ştrand, unde nu trebuie decât să arunce ochii după pipiţe şi să se bălăcească în bazinul pentru copii pentru că nu ştie să înoate?

Greşit. Un cartof de canapea trebuie smuls din carapace şi băgat fără să-şi dea seama în lumea asta agitată şi dinamică. Problema lui nu e lenea, problema lui e lipsa de atractivitate a acţiunilor. În consecinţă, cartofului de canapea trebuie să i se arate un loc care să-l scoată din sedentarism, inconştient.

1.      Dacă nu vrea să iasă din casă, scoate-l din ţară: Roma – cui nu-i place să călătorească? Ei, aşa mă gândeam şi eu. Nici măcar un om certat cu mişcarea nu poate refuza un sejur în Cizmă. Şi odată ajuns acolo, nu prea mai ai cum să refuzi vizitele la atâtea atracţii turistice că doar n-ai venit să faci comparaţii între canapele romaneşti şi italiene. De la Collosseum la Forul Roman e o ruşine să nu mergi pe jos, dar dacă ajungi la Forul Roman, e la o aruncătură de băţ şi Palatul lui Victor Emanuel. Apoi, nu poţi să nu faci o poză cu mândria românească ce se vede chiar din balconul palatului - Columna lui Traian. Nu mai trişa, nu poţi să-i faci o poză de departe ca şi aşa se dovedeşte a fi mult mai mică decât te aşteptai. De, pomul lăudat... După Columna lui Traian, ai voie să iei metroul până la Vatican. Dar stai liniştit, e ditamai bulevardul de parcurs până la bazilică. Doar nu credeai că există guri de metrou la graniţe între state! Bazilica e frumoasă pe dinafară, dar stai s-o vezi pe dinăuntru! Şi când ţi-era lumea mai dragă şi ai descoperit liftul, dă-ţi o palmă că nici ăla nu ajunge în vârf. Şi dacă n-ai ajuns în vârf să vezi întregul Vatican de acolo, n-ai făcut nimic. După ce te-ai învârtit şi ai văzut şi mormintele Papilor de la subsol, ai voie să mănânci un sandwich cu prosciutto. Dar de unde să-l iei? Mai bine te respecţi în mândria ta de cartof de canapea şi te aşezi frumos la o masă printre străduţele întortocheate ce încep din Pizza di Spagna şi duc spre Pantheon. Şi cum ţi-ai intrat în ritm şi parcă ai mai renunţat la lene, trebuie să vezi şi cele mai frumoase fântâni italiene care se ascund la câteva străduţe întortocheate distanţă. Dacă reuşeşti să parcurgi toate acestea într-o zi, deja eşti la un pas distanţă de vechea ta titulatura. Felicitări!

2.      Rătăceala chiar pe pământ românesc - Lipscani: vara e frumos să stai la terase şi să te bucuri de soare, cu o pălărie retro pe cap şi un suc rece în faţă. Şi unde mai pui că trebuie să şi alegi locul potrivit dintre atâtea şi atâtea, deci să te învârti puţin că doar picioarele mai sunt făcute şi pentru altceva decât atârnarea lor de bibliotecă, lângă televizor. Şi uite aşa, mai din lipsă de orientare, mai din lipsă de decizie, faci o raită între Sergio Malagamba şi pasajul Valea Regilor, ca în final să intri puţin în Carul cu Bere şi să te opreşti pe terasa de la La Historia, cu un bol delicios de tortellini pe masă. Şi noroc că temperatura serii e plăcută, că nu zici “nu” când vine vorba şi de o plimbare prin Cişmigiu înainte de băgat în pat. Şi tot plimbându-te pe marginea lacului, auzi în treacăt că apa e de un metru şi-o bomboană. Atunci cum să refuzi o plimbare cu hidrobicicleta, mai ales acum, pe seară, când nu e coadă şi se mai întrezăreşte o ultimă raza de soare. Iar la întoarcere, drumul către metrou îţi pare atât de îmbietor pe fondul sonor al râsetelor unor prieteni care te-au corupt, încât blestemat să fii să nu-ţi mai doreşti să te întorci.

 

3.      Între Pic şi Poc: Karaoke- cartoful de canapea nu prea e un împătimit al cluburilor, nu prea le are cu pierdutul nopţilor în pahare de whisky scump, deci că i-ai face cinste sau nu într-un club de fiţe i-ar fi acelaşi lucru; dar dacă l-ai obişnuit cu plimbările de mai sus, nu refuză o ieşeală cu decibeli reduşi; şi dacă mai schimbi registrul şi îl duci undeva unde se cântă dar nu se dansează non-stop pe house, s-ar putea să-l prinzi în mreje. Aşa că, dragă cartofule, accepta o invitaţie la un club de karaoke şi clar o să simţi participarea activă la distracţie, fără zbenguitul pe care îl eviţi; şi dacă novice fiind, nu ai tupeu să cânţi pe scenă nici măcar un „material girl”, atunci bagă-te în grupul de „cantaciosi” ’ şi lasă-te în voia lor, fără să te preocupi că te auzi prea tare; şi vrând, nevrând, fără să-ţi dai seama, o să te trezeşti dansând cu vreun necunoscut în timp ce prietenul tău cel mai bun îţi canta Mambo no.5;

Şi nu, canapeaua ta nu-ţi duce dorul!

Nu da click! Apar eu automat pe ecran din când în când

https://spreadsheets.google.com/spreadsheet/viewform?formkey=dGlDd2ZSM2lMT1lpVzBacEhQdGFmVlE6MQ

Harry Potter s-a terminat. Trăiască Harry Potter

Uitaţi! E o pasăre! Nu. E un avion! Nu, este Chuck Potter, mai tare decât Superman pentru că îşi ţine chiloţii înăuntrul pantalonilor, mai puternic decât Hulk pentru că el se luptă cu bagheta ca zânele, mai practic decât Batman pentru că el poate să-şi parcheze matura oriunde. Şi da, toată lumea are pijamale cu Superman, Superman are pijamale cu Chuck Potter.

Să fim serioşi acum. Am ajuns la final. La finalul ăla apoteotic al lui Harry Porner de care vorbesc iubiţii Manuelei, sfârşitul lui Harry Pocker, cartea aia pe care o citesc jucătorii de Hold’em după ce închid monitorul. Da, Harry Potter care a isterizat o lume întreagă, de la bebeluşii care plâng enervaţi de accentul englez până la adulţii care bombăne pentru faptul că Emma Watson s-a tuns băieţeşte.

Tocmai m-am întors de la episodul şapte, care încheie seria. I-am acordat respectul cuvenit, l-am văzut la IMAX, 3d, pe un ecran imens, într-un congelator cu un volum de vreo 400 de persoane. Impresie: grandios, de la numărul de figuranţi până la efectele speciale. Verdict: a meritat.

E mai greu pentru finalul unei serii atât de lungi să satisfacă aşteptările spectatorilor, pentru că te înveţi cu personajele şi ar putea fi previzibil. Probabil că de la primele pagini/secvenţe din volumul I, te aştepţi ca Voldemort să moară şi Harry şi cei trei prieteni să se înmulţească liniştiţi şi să trimită alţi vrăjitori la Hogwarts. Mda, aici nu prea aveai cum să greşeşti, dar cu siguranţă vei rămâne uimit de ce se întâmpla până acolo.

La fel, n-ai cum să eviţi scene tipice pe care le găseşti o dată la 3 filme: replica „Întotdeauna am vrut să spun asta”, apoi scena în care Neville pare să fi căzut în prăpastie şi brusc, îi apare mâna în cadru sau Titanic-osul sărut în faţa pericolului apei dintre Hermione şi Ron.

Evident că fiecare film bun are şi o ciudăţenie despre care nu ştii dacă să râzi că e penibil sau că e „out of the box” în sensul bun. Mai ştiţi scena din „Avatar” când Jake îşi revine în propriul său corp şi apare Neytiri (dublă în înălţime şi-n lăţime) şi se sărută? Nu vi s-a părut că are o nuanţă de pedofilie? Aici a fost scena de pe la sfârşit cu, daţi-mi voie să-i spun, mielul Voldemort, adică atunci când horcrux-ul din Harry Potter trăgea să moară şi era construit exact ca un miel sacrificat. Destul de neinspirat.

Şi a mai fost o scăpare! Spre sfârşitul filmului, se tot agitau ei cu asemănarea ochilor lui Harry cu cei ai mamei lui. Când mama lui apare drept copilă, are ochi căprui. Treacă-meargă, să ne prefacem că au forma asemănătoare, dar de ce ochii adultei Lily sunt albaştri şi chiar seamănă cu ai lui Harry? Să fie asta începutul industriei chirurgiei estetice şi schimbării de look în lumea vrăjitorilor? Probabil că am asistat la o adevărată premieră!

Dar eu mă declar mulţumită de „Talismanele morţii”, bănuiesc că în mare parte i se datorează lui J.K. Rowling. Deşi a început intens (se vedea că este o continuare), nu şi-a pierdut din substanţa pe parcurs. Apreciez dramatismul foarte bine subliniat prin coloana sonoră şi cadrele alese cu atât mai mult cu cât e greu ca un film SF să pară atât de autentic. Practic e de două ori fals: o dată pentru că e science fiction şi nu vei vedea niciodată aşa ceva în realitate şi în al doilea rând pentru că e film şi dacă jocul actorilor nu e bun, interesul se pierde rapid. Aşa că felicitări pentru dramatism şi autenticitate.

În final, ca o consolare pentru Potter-holicii află în sevraj , aş vrea să mă declar învinsă şi să accept valul de premii meritate ce-o veni (dacă nu cumva finalul Twilight îl face K.O pe Părosul Olar). Am venit cu gândul că e un film de război (fiind ultima parte) şi unul plin de elemente SF de o să mă pffff-uiesc pe toată durata peliculei. Nu mă pfff-uiesc, dar oftez. Chiar s-a terminat.

La mare, la soare, capetele sunt goale

Dacă e ceva bun legat de îmbătrânire, e faptul că înaintarea în vârsta îţi dă legitimitatea morală să bombăni. Bombăneala e un virus existent în genele noastre dar suntem nevoiţi să-l reprimăm , de multe ori, pentru că întotdeauna există cineva mai înalt în rang la bombănit.

Cine ar putea rivaliza cu văicărelile unei surori mai mari care se plânge că nu o mai iubeşte gagicu’ sau cu văicărelile unui tată care se plânge că nu l-a prins pe nenorocitul ăla care nu o mai iubeşte pe fetiţa lui?

Ei bine, dacă treci de majorat, cel mai important drept pe care îl primeşti este acela de a bombăni pe picior de egalitate cu restul familiei. Şi bineînţeles, majoritatea bombănelilor au fost epuizate înainte ca tu să ai permis de bombăneala şi trebuie să-ţi găseşti subiecte noi.

Şi uite aşa ajungi să bombăni tot ce-ţi iese în cale. Ultimul meu subiect de bombăneala, de exemplu, este faptul că mă simt intoxicată de toată isteria asta cu vacanţa de vară. Lumea care are impresia că fericirea apare instantaneu odată urcată într-un tren cu destinaţia la o depărtare de cel puţin 200 de kilometri este laimotivul vacanţei.

Când începe vara, hop şi clepsidra întoarsă invers care să marcheze contratimpul dintre tine şi distracţie. Distracţia teribilistă a devenit o misiune şi vara nu se reduce decât la poze din vacanţe care măcar să simuleze distracţia.

Să stai să te reculegi după un an plin de muncă e o pierdere de timp şi o bătaie de cap. N-ar fi mai bine să sări cu parapanta? Că doar mâine ai putea să mori şi nu ai făcut nimic în viaţă, n-ai făcut rahatul praf.

Nu mă înţelegeţi greşit, tare îmi sună bine o vacanţă alături de oameni cu aceleaşi pasiuni cu tine, dar chestia asta a devenit un maratón, o competiţie. Xulescu tre’sa se ducă mai departe decât Popescu ca să dovedească şmecheria din el, dar odată ajuns departe de Xulescu, îşi dă armura jos ( şi nu doar pentru că e cald şi transpiră) şi se înfundă la umbra unui palmier în propriile frustrări. Apoi îşi face o poză dintr-un unghí care să-l avantajeze şi şi-o postează , că doar competiţia e mai importantă decât adevărata relaxare.

Ceea ce vreau să spun şi dacă aş putea, aş sublinia-o cu sânge, e …frăţică, trăiţi pentru voi. Nu vă mai daţi în stambă ( sau în banană) ca să vă măsuraţi în şmecherie . Faceţi doar ce vreţi voi, nu ce fac ceilalţi doar ca să le demonstraţi o superioritate relativă. 

Tot vãd postari ale unor supraponderale dupã poziţii celebre de manechine, când de fapt, nici mãcar posesoarelor acelor profiluri nu le place cum a ieşit poza. Sau oameni albi ca laptele ( sau ca mine) ajung carbonizaţi pe plajã şi-şi mai dau şi cu tone de ulei cã doar ştiu ei mai bine ca dermatologii, o viaţã au. Sau puşti izolaţi care plonjeazã, dintr-o minune, într-o gaşcã de etnobotanişti şi tre’sa facã şi ei ceva adevãrat vara asta cã doar nu or rãmâne toatã viaţa proşti. 

Dar am o veste:  e ok sã fii diferit, pe bune. Unicul cãruia trebuie sã-i rãmâi fidel eşti tu însuţi. Nu face ce nu vrei pentru altul, el sigur n-o s-o facã pentru tine. 

Până la noi bombăneli, daţi-vă o pauză din efectul de turmă, nu vă mai luaţi după cum bate vântul  . Oricine poate fi un trendsetter.  Vorba aia : oamenii nu se schimbă, ei devin şi mai mult aceiaşi.

Benzi desenate : Baby Doll şi Bad Bird

 

VIdeo Dulcea Absolvire