Eu, tu şi societatea de consum

Gurile lor se apropie pe măsură ce îşi mănâncă pofticios firul de speghete pe care îl împart la masa unui restaurant. Ea, o doamnă cu prestanţă în societatea canina. El, un vagabond oportunist care s-a trezit eroul unei secvenţe devenite clişeu. Sună cunoscut? Asta era doar momentul T0, ca să fim pe placul fizicienilor. La momentul T1, se schimbă macazul. Ajunşi la capătul spaghetei, personajele continua să molfăie nervos până ce, în scurt timp, la masa de pe terasa restaurantului nu mai rămân decât oscioarele unor câini care s-au devorat reciproc. S-au consumat.
Da, bănuiesc că scena asta nu e tocmai clasică poveste de Valentine’s, dar hai să coborâm cu picioarele pe pământ. Cupidon ar fi doar un nume dat unui copil de un părinte beat dacă nu ar exista societatea de consum, acest generator de vrăjeala distructivă care acţionează ca o ideologie mercantila.
Dând timpul înapoi, ne amintim cu toţii de obiceiurile autodistructive formate de la prima ciocolată. Ne-am învăţat de mici să primim ceva când făceam un lucru bun. Doar că tata ne premia pentru comportament exemplar dar mama ne mai strecura o ciocolată când o dădeam cu bâta în baltă. Aşa că ne-am învăţat să primim ceva orice am face. Şi adulţi fiind, nu mai îi aşteptăm pe alţii, ne luăm singuri, uneori prea mult. Ne răsfăţăm.
Piramida nevoilor a lui Maslow ne-a învăţat să ne prioritizam nevoile. Cu toate astea, societatea noastră consumerista amesteca ordinea naturală a acestora şi uite aşa ne trezim că răsfăţul nu numai că s-a nimerit a fi printre necesităţile omului modern, ba chiar funcţionează ca o baterie care susţine o lume într-o continuă mişcare.
Şi răsfăţul ăsta care creează nevoi false, minimalizându-le pe cele reale, ne aduce în faţa unei realităţi iremediabile: în goană după consum, într-o lume în care monstrul din tine se dezvolta mai rapid decât produsele de pe rafturi, am ajuns să ne consumăm unii pe alţii. Din nepăsare, din „nevoie”, din moft.
Ne consumăm muteşte, ca şi cum ne-am aparţine, trăim cu iluzia că suntem regenerabili şi apoi ne trezim consumaţi, umblând ca nişte umbre pe drumurile unde ne-am lăsat de bunăvoie spiritul.
Şi pe deasupra, mai avem şi cinismul să afirmăm apoi ca un cui scoate pe altul. Dar cine-a fost deşteptul care a avut ideea să ne băgăm cuie în inimă? Nu trebuie să fii tâmplar ca să ştii că lasă găuri şi locul găurilor la un om nu e acolo.
Dar ce spun eu? E doar o seară rece, cu oameni care încă aleargă după cadouri ce umplu spaţiile goale din rafturi şi şifoniere, dar lasă în suflet aceeaşi prăpastie care se adânceşte cu fiecare ursuleţ vândut pe post de sentimente, cu fiecare reclama lansată pe post de adevăr, cu fiecare carte oferită pe post de principii şi cu fiecare om care decide pe post pe Dumnezeu.

PS: 6 februarie 2012

2012 nu pare deloc sfârşitul lumii. Nicidecum.
Ba din contră, 2012 a debutat ca o cură de detoxifiere care-ţi stoarce sufletul de toate toxinele şi apoi când în sfârşit nu mai pofteşti la toate lucrurile şi oamenii de ale căror măşti perfide ai devenit dependent, îţi dai seama că eşti un om nou.
6 februarie 2012 – cele rele să se spele, cele bune să se adune. Chiar când simţeam că nu-mi mai doresc nimic material, a fost un an plin de cadouri şi plin de lucruri pe care atunci când le voi purta, mă voi gândi că dorinţele vechi se împlinesc doar atunci când devin latente. Am câştigat 2 concursuri de ziua mea, mi s-a stricat telefonul si nu am primit niciun mesaj nici de 6 februarie, am văzut oameni cu care nu mai apucasem de mult timp să petrec timpul şi am simţit în forma cea mai naturală ca lucrurile bune îşi au rădăcina în interior iar lucrurile materiale nu prind strălucire decât atunci când sunt o reflecţie a unei stări interne.

6 februarie

6 februarie. Nimic istoric. Fără capcane de perspicacitate. Nici gând de zi internaţională.
6 februarie. Doar ziua mea.
O ocazie bună să dau rewind şi să mă amuz nostalgică de acele zile de 6 februarie când unica mea problemă era dacă o să-mi pot face petrecerea la McDonald’s. Şi dacă totuşi nu pot da timpul înapoi...
6 februarie 1989 - Prima zi a Şarpelui de Pământ, din zodiacul chinezesc, o zi de început de eră şi un an de sfârşit de regim. Aşa cum sunt şi eu, într-o continuă oscilare între început şi sfârşit.
6 februarie 1998 – primul meu set de 36 de carioci colorate; nu le-am consumat pe desene; cu fiecare culoare am scris câte-o poveste într-un caiet studenţesc dictando înfăşurat în hârtie albastră care acum zace într-un sertar de amintiri; am ştiut de atunci că ăsta e catharsis-ul meu;
6 februarie 2006 – mi-am uitat cadourile în pub-ul unde am petrecut; uite aşa, am plecat de-acolo şi la capătul străzii, parcă simt o senzaţie de gol; când să te uiţi în jos, ia cadourile de unde nu-s; dă fuga înapoi, cu rugăciuni să mai fie încă întregi şi în număr mare. În plus, dacă se poate. Noroc cu chelnerul că le pusese bine. Aşa că dacă ceva e făcut să fie al tău, poţi să uiţi de el, să fugi la mări şi ţări distanţă, că îl vei regăsi într-o zi.
6 februarie 2010 – cu o săptămână înainte, l-am cunoscut pe unul din finaliştii de la X Factor; coincidenţe cât cuprinde: amândoi născuţi pe 6 februarie, locuind în acelaşi cartier, eu cu intenţii să-mi serbez ziua tocmai în localul unde el cânta la acea perioadă; o situaţie care m-a convins că termenul „coincidenţă” e un eufemism folosit pentru necredincioşi; chiar şi aşa, coincidenţe multe, scântei puţine. Important e că nu trebuie să renunţi niciodată la visul tău, şi când exemplul e chiar o variabilă de-a ta, n-ai cum să te îndoieşti.
6 februarie 2011 – cu o sâmbătă înainte de petrecere, mă sună amicul meu Tudor cu iubita lui: „Scuze c-am întârziat, suntem la Titan. Ce luăm spre tine?”. La care eu, cu prune-n gură: „Păi, Tudor, ştii... nu e azi. E sâmbăta viitoare. Am postat eu din vreme, dar am pus data”. Şi uite aşa sâmbăta viitoare, nici n-a mai putut să vină. Morala: lucrurile nu trebuie planificate, trebuie luate ca atare că au cursul lor independent de voinţa noastră.
6 februarie 2012 – o poveste încă nescrisă...

Visul unei luni de iarnă

“Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, a zis Ghandi. Păcat că a murit înainte să spună şi pasul următor. Pentru că astăzi, în sfârşit, lumea îşi ia inima în dinţi să susţină ceea ce crede. Chiar şi cu riscul de a sprijini mulţimi parazite de huligani, chiar şi cu bună ştiinţă ca cel căruia îi este adresat protestul stă acum într-un fotoliu, în faţa unei plasme şi răcneşte: „Fă, Mario, adu şi tu whiskey-u’celalalt că p-ăsta l-am băut deja”. Chiar şi aşa, mulţimea se revoltă, după ani de zile în care s-a convertit la resemnare. Şi am credinţa că ceea ce astăzi este doar o stare, mâine va primi şi o voce. Ceea ce astăzi e un refugiu-n izolare, mâine va fi o schimbare de paradigmă. Şi ceea ce astăzi e un act de curaj, mâine va fi un o îmbrăţişare a unei lumi mai bune.

2012 Resolution/ Revolution

1.   

1.    Press start 2012 button

2.    Load happily ever after operating system

3.    View advertisement: happily ever after operating system is not genuine, we recommend you buy a genuine happiness

4.    Log on “my life” account

5.    Connect to luck’s network by dice-up connection

6.    Create “my life in 2012”folder

7.    Open “world explorer” browser

8.    Search for “special moments”

9.    Copy “have the first second date in the past few years” and paste it to “my life in 2012” folder

10.               Copy / paste “work less earn more”

11.               Copy paste “learn to say <no> more often”

12.               Copy paste “train Piranda to poo in the toilet”

13.               Copy paste “see my friends more often, at least those who buy me good presents”

14.                Copy paste “visit another Spanish city “

15.               Copy paste “find a way to make days have 30 hours”

16.               Copy paste “have more quality time with family members”

17.               Copy paste “publish a novel…at least publish the intention of publishing a novel”

18.               Copy paste “find your inner peace= a good massage man”

19.                Select sleep-ing beauty option

20.               Restart your happily ever after operating system in a better world

1.   

1.  

Alba-Neagra pe Facebook: Crăciun fericit!

Dumnezeu nu-ţi dă ce-i ceri, ci ceea ce ai nevoie. Şi vorba asta nu e doar un exerciţiu de dicţie, ci o concluzie la care am ajuns în aproape 23 de ani, şi probabil e la fel de mágica precum şi numărul care a revelat-o.

Şi dacă stau să mă gândesc la tot ce mi-am dorit şi tot ce am primit, probabil că îmi vine în minte un Crăciun foarte vechi, în care am cerut într-o scrisoare Moşului o carte cu personaje Disney, la care visam cu ochii deschişi. Doar că de la ochi deschişi la ochii cât cepele de indignare infantilă a fost doar un pas când am primit apoi o carte destul de no name cu poveşti despre şah. Iar primul lucru pe care l-am făcut, în naivitatea mea infinită, a fost să mă duc la mama şi să-i zic:” Mamă, dar moşul ăsta tare prost e de-i zici una şi-ţi ia alta”. Mai trebuie să menţionez şi că aceasta a fost prima întâmplare la care m-am gândit şi când am aflat cine e Moş Crăciun?

Ei bine, a fost doar un prim exemplu că de cele mai multe ori, ajungi să primeşti altceva de la viaţă şi să-ţi dai mai târziu seama, că viaţa a avut dreptate. Să fi fost ca tine şi acum ai fi stat în fundul gol de sărăcie sau cocoţată într-un copac, de frica pliciului lu soacră-ta şi a biciului lui barbate-tau. Dar nu e cazul să ne gândim departe, că azi e Crăciunul.

Da, azi e Crăciunul şi e o zi perfectă ca să te gândeşti la cei cărora trebuie să le mulţumeşti că ţi-au sărit în cale, chiar atunci când tu nu aveai intenţii serioase să-i primeşti în viaţa ta. Şi bine au făcut, pentru că e o vorbă bună aia care spune „zi-mi cu cine umbli, ca să-ţi spun cine eşti”! Iar când umbli suficient de des, chiar ajungi să simţi că eşti acea persoană în anumite momente.

Iar noi chiar am dus la extrem aceasta simţire de atâtea ori, când intrăm una pe contul celeilalte pe Facebook şi băgam replici de care tare se mai minuna adevărata proprietara a contului când descoperea. Şi-aşa ne jucăm alba-neagra pe Facebook, ia-o pe Madalina, unde-i Madalina, şi amestecăm contul meu şi al Corinei, până când Raluca mai ghicea în spatele cărei pagini se află totuşi creată noastră. Şi aşa zile în şir, cu rugăciuni la masă, cu perle că la masă nu se mănâncă, cu Mafii şi twistere cu criminali perverşi şi maţele-ncurcate, ca nişte copii din ţara lui Peter Pan care nu aveau să crească niciodată.

Şi copil am rămas de când mă jucam cu cele mai bune două prietene ale mele şi improvizăm moşii de păpuşi prin balcoane şi înotăm după Michael Jacksoni răpiţi de valuri ucigaşe.

Copil am rămas şi cu toată lumea alături de care m-am plimbat în toţi aceşti ani într-un carousel de rasu’-plansu’, în care am schimbat vagoane în mers, şi-am schimbat emoţii şi fuste cu Diana, desene cu cei trei muschetari, cadouri şi experienţe cu Corina şi Deywtza, pana-am ajuns să mă bucur mai relaxat de viaţă cu Snapfishii şi apoi cu lumea din garda nouă de la master.

Aşa că eu azi n-am să vă urez să aveţi parte de toate dorinţele voastre, pentru că oricum viaţa o să aibă grijă să vi le filtreze obiectiv (şi poate să şi flirteze cu voi) iar urări de acest gen v-au fost făcute deja cu fel de fel de nuanţe, de la afecţiune la ipocrizie. Urarea mea de Crăciun e să-mi rămâneţi sănătoşi şi alături de mine, pentru că nici eu nici voi nu am hotărât să ne apropiem, aşa a fost să fie, şi nu ştiu de cine depinde, dar sper să rămână pe vecie. Crăciun fericit!

To be or not to have iPhone 4S

Sus, pe cer! E o pasăre! Nu, e un avion! Nu, este noul iPhone 4S care tocmai a fost trimis din Raiul Gadgeturilor direct în magazinele Vodafone.

Da, este o realitate. Fanii din toată ţara pot răsufla, în sfârşit, liniştiţi, după ce au aşteptat cu sufletul la gură lansarea celui mai complex iPhone. Înaintea tuturor competitorilor din România, Vodafone este compania care face dezlegare la ultimul model chiar pe dată istorică de 11.11.11. O dată care se estimează a fi o adevărată fiesta a împătimiţilor tehnologiei şi nu numai.

După împărţirea lumii î. iPh şi d. iPh, este imposibil să nu te numeri printre cei care îşi doresc să posede o astfel de jucărie. E ca şi cum ai spune: „zi-mi ce iPhone ai, ca să-ţi spun cine eşti”. Ei bine, în această categorie numeroasă  de doritori mă aflu şi eu.

De ce? Eh, întotdeauna întrebările naive sunt cele mai ofertante. Ca femeie, îmi doresc un iPhone 4S pentru că niciun ruj, parfum sau inel din lume nu ar putea să atragă atenţia bărbaţilor mai mult. Ca studentă la Advertising, este atotstiut faptul că noua eră a promovării este legată de aplicaţii. Iar Iphone este sinonimul lor, aşa că nu ar exista nicio practică mai bună decât o după-amiază liniştită în care te uită Dumnezeu între atâtea şi atâtea minunăţii pe care le găseşti la un touch distanţă. Dar mai ales, ca om, iPhone 4S se regăseşte în top pe lista mea de dorinţe, pentru că este definit de verbele a şti, a putea, a evolua.