Noptieră, noptierişoară, cum să fie cea mai tare librărie din ţară?

De la basmele Fraţilor Grimm, mai vechi în casă decât mine, până la coperţile colorate ale volumelor chick lit, pe care le cumpăr cu nerăbdare din librarii online, multe cărţi s-au perindat pe noptiera mea. Pe unele le-am iubit, unele m-au intrigat, altora le-am uitat acţiunea dar nu şi starea pe care mi-au lăsat-o iar cele mai norocoase se află în biblioteca din dormitor, şi nu în cea din sufragerie.

Aţi spune că nu mai e niciun raft pentru o carte nouă în casă. Şi aveţi dreptate. Dar asta nu o să mă împiedice să-mi cumpăr cel puţin un volum Isabelle Allende ( http://www.libris.ro/dragoste-isabel-allende-HUM978-973-689-674-3--p777560.html), pe care abia aştept s-o descopăr, sau să achiziţionez Boris Vian – Moarte pocitaniilor, atunci când se va întâmpla minunea să mai găsesc pe undeva această carte. Aşa că, ce să mai, undă verde librăriei care mă va cuceri.

Dacă vorbim de-o librărie online, cum ar fi http://www.libris.ro/, cred că cel mai important e să-şi câştige notorietatea expunându-se pe site-uri targetate iubitorilor de lectură. Parcă şi văd un banner de librărie pe site-ul cafenelei The Readers. Dar ce te faci cu cititorii care nu trăncăne internetul zi lumină?! Musai să fie şi ei fani ai imaginaţiei bogate, aşa că librăria asta online ar putea să iasă în offline printr-un stencil trântit pe asfalt, în faţa unei guri de metrou, că doar în metrou se citeşte mult. Iar dacă Ziua Poeziei a fost marcată în metrou cu atâta succes, ce-ar fi să umplem metroul, de această dată, cu stickynotes cu citate din cărţi celebre, urmate de link-ul librăriei online de unde pot fi achiziţionate? Nu s-ar scoate la unison toate tabletele şi smartphone-urile, în metrou, şi s-ar face trafic baban?

Şi după ce urci pe şa şi descoperi librăria aşa, tre’ să te întâmpine şi ea cumva. Nu neapărat cu rime, ce-i drept. Mai degrabă cu un intro page cu un endorser, pentru cunoscători, sau cu-o celebritate, pe româneşte. O celebritate din teatru sau cunoscut intelectual, care să-mi recomande o secţiune din site. Şi dacă această colaborare e prielnică, mi-ar plăcea să găsesc pe site-ul librăriei secţiunea „Cărţile preferate ale lui Marius Manole”. Nu că n-aş avea propriile gusturi, dar azi şi cititul merge pe recomandări!

După ce Marius Manole mă întâmpină pe-un intro page, cu-o carte-n mâna, intru în site. Dacă tot sunt fană a lecturii, eu zic c-am depăşit de mult timp formulele clasice de prezentare. Şi-n loc de tehnicele secţiuni, m-ar gâdila mai mult curiozitatea să intru pe rubrici jucăuşe precum „Pagini pentru minte şi suflet”, în loc de Psihologie sau Dezvoltare Personală, ori „Maşina timpului către copilărie”, unde evident ar fi cărţi pentru copii. Că până la cărţi ar fi şi alte secţiuni dedicate filmelor sau muzicii, chiar şi mai bine. O librărie serioasă oferă şi „Coltul filmelor” sau „Talcioc de muzică bună”.

Şi ştiţi ce mi-ar mai plăcea mie să găsesc pe-o librărie online? Cărţi second-hand. Da, dom’ne, un anticariat. Ca să fie serviciu complet. Şi în caz că vă întrebaţi dacă ideea aceasta ar merge, ce-ar fi să faceţi o campanie, apelând tot la celebrităţile intelectuale, care să doneze cărţi? Să fie secţiunea „Lecturi trecute prin mâini celebre”, unde poţi cumpăra cărţi care-au fost ale preferaţilor tăi. Eu clar mi-aş lua o carte care-a stat în bibliotecă la Ana Ularu.

Bineînţeles, asta pe post de campanie de promovare a librăriei pe termen scurt, că scopul rămâne vânzarea cărţilor noi. Dar cu puţin zvâc pe la apelative, un pic condimentată cu nume respectate şi niţel periată cu-o reducere când şi când, aşa-i că şi voi aţi găsi în librăria online site-ul preferat?

În martie, femeile vin de la shopping şi bărbaţii vin tot de la băut

Simona Tache s-a combinat nu la cartelă, ci la condei, cu Mihai Radu şi au demonstrat că scriitorii contemporani nu sunt sortiţi unui destin de epigoni. Aşa am ajuns eu să răsfoiesc „Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut”. 

Dar asta nu-i o recenzie iar eu mi-am dat praful de stele de pe palton şi sunt gata de „povesteala”din ajunul lunii femeii. Săptămânile trecute, în cadrul unui proiect pentru Republica Moldova, am aflat c-aici, bărbaţii dau şi fetelor şi băieţilor mărtişoare. Şi fetele dau şi fetelor şi bărbaţilor mărtişoare. Dar nu pentru că vor să pună mai bine în valoare principiul egalităţii între sexe sau pentru că ar fi o activare a unei campanii gay, ci pur şi simplu pentru că aşa e tradiţia. La noi, tradiţia ar fi alta: băieţii să dea mărtişoare fetelor. Asta pe la 1900. Azi, conduita cere ceva mai consistent. Cum ar fi o maşină. Bineînţeles, cu şiragul alb-roş’ de rigoare. Deci, eu am o nouă propunere: în martie, femeile vin de la shopping şi bărbaţii vin tot de la băut.

În orice caz, martie este „revelionul femeilor”, ca s-o citez iar pe Simona Tache. Sau luna mântuirii, pentru bărbaţi, ca să dau ceva de la mine. Pentru că orice greşeală făcută în aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie se plăteşte în martie. Şi dacă bărbaţii au stat prea mult la băut în aceste luni şi tre’ să se izbăvească, dacă au de gând să facă asta naiv, cu un mărţişor, să se întoarcă la băut şi să pregătească un cadou mai baban pentru martie viitor. Că nu scăpa cu una, cu două.

Eu, în martie, aştept să văd femei care umblă pe bulevardele ce duc la mall-uri ca într-un marş militar, cu paşi convinşi. Şi mă aştept ca femeile să aibă sacoşe în mâna ca şi cum ar duce merinde pentru 5 luni, în buncăr, înaintea dezastrului. Mă mai aştept ca ele să mai lase din mâini aluatul nefrământat şi să cadă pleaşcă în mâinile unui maseur care să le frământe până le iese toată endorfina prin pori. Martie ăsta pică şi-n prag de alegeri, aşa că pe lângă bărbaţii lor, mă aştept şi de la bărbaţii ţării să le răsfeţe cu petreceri ( chiar dacă sunt de partid), cu atenţii şi cu complimente. Hai, c-or merita şi cucoanele care strigau „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem ca Petre Roman...”!

Şi de la bărbaţi mă aştept să fi strâns peste an toate sticlele şi să le fi dus la un centru de reciclare, pentru banii de hârtie de ambalat în care vor împacheta voucherele de la magazine. Ghioceii musai să fie auriţi şi să fie vizibili pe sacoul cu care vin la pachet. Sau cea mai ieftină varianta: chemaţi-o pe mama soacra la masă, într-una din serile din martie. Veţi fi şi iertat şi nici nu va trebui să vă mai îngrijiţi de meniu, doar aveţi soacră all-inclusive.

Şi dacă mi-am atins scopul şi aţi ajuns la un punct terminus al scârbei faţă de martie-nozaurul mâncător de bani, fugi acum în piaţă, purtătoare de fusta sau aspirant al pătrăţelelor, şi oricum ar fi regula, lui ţie, tu lui,chiar ţie , la el sau la tine, cumpăra câteva fire de ghiocei, îmbină-le cu un mărţişor simplu cu şirag alb-roşu şi aşteaptă primăvara, prietene, că iarna a fost suficient de grea ca să-ţi rămână şi-n suflet!

Leapșa în pași de Panda

 De obicei, dacă ai trecut de 25 de ani și în ultima perioadă, nu a încălțat nimeni papucii nr. 44 pe care îi ai, în mod inexplicabil, în casă, lumea tinde să te privească într-un mod clișeistic. Dacă nu-i roade pizma pentru lipsa de explicații, responsabilități și  gelozii, îi roade...curiozitatea pentru lipsa de „anexă imperios necesară”. Sau mai simplu spus, se întreabă când vor veni la ușa ta nu cele 72 de virgine care îi așteaptă pe musulmani în Rai, ci cele 72 de pisici care se prezintă, ritualist, la ușa oricărei fete ce depășește pragul de „single and fabulous”. 

 Dar ce încep eu să înțeleg, în pragul celor 18 ani făcuți a a 8-a oară, e că nu e adevărată povestea cu Madonna. Și cu Tina Turner. Nu e adevărat că, dacă ele au amanți cu zeci de ani mai tineri, motivul pentru care momentan nu trimiți bezele este pentru că posesorul bezelelor nu s-a născut. Orice fată conștientă că merită mai mult decât să fie doar Fanta Roz a unui tip sculptat de Michelangelo, știe că și tipul care momentan mănâncă o sharoma de la Dristor și întârzie să apară, o să merite mai mult decât o fată „poliglotă” și  superficială.  Și poate că aici e buba: într-o societate în care îngerul de pe umărul drept îți infiltrează neuroni pur raționali în celule în care diavolul deja vârâse terminații nervoase aflate în exaltare, sistemul se cam scurtcircuitează.  

 Ajungi să faci o coadă de Maici Terese, Marii Terese (uneori chiar combinate în aceeași persoană), șoricei de laborator, cobai chinuiți în laborator, oameni cu scaun la cap dar cu uși închise în suflet, papagali cu funduri braziliene și privighetori cu voci încântătoare care obișnuiesc să cânte și în alte colivii. Și toți au stat la ușă inimii tale la un moment dat, încercând să se încadreze în conturul strâmt, trasat pe strada unei inimi, unde cândva s-a produs un accident. Și ca-n Cenușăreasa, unii au picioarele prea lungi. Ca-n Alice în Țara Minunilor, alții sunt prea micuți. Și orice ar face, își dau seamă că nu vor încăpea în silueta trasată, pentru că ea aparține unui singur om. Dar acel om a murit, d-asta îi e trupul trasat cu atâta minuozitate pe stradă.  

 Dar dacă nu au ajuns încă pisicile la tine acasă dar nici nu ai început să culegi șosete din vaza cu flori, înseamnă că ești totuși o norocoasă! Pentru ca in acest moment, despre care lumea spune ca este clipa cand caleasca se transforma in dovleac, esti doar tu cu tine si te vezi nu prin prisma unui barbat care, vrand nevrand, te influenteaza.  Nu zic ca e vreodata bine sa fii single, dar daca e un moment propice pentru asta, acesta este! Crede-ma, nu ai fi putut sa gandesti obiectiv si matur la 18 ani, sa-ti cantaresti optiunile si sa te autoevaluezi, cand toti "cateii" umbla cu "covrigii" in calduri si unicul criteriu intre a fi sau a nu fi single este accesibilitatea "covrigului".

Acum este momentul sa iti dai seama singurica fata viitorului: cu barba, cu mustata, ras in cap...Ți-ai dat seama din coada mai sus menționată ce vrei și ce nu vrei și ai ținut cont de asta chiar dacă, într-adevăr, poate ai ratat loteria spontaineităţii. Descoperi încetul cu încetul că Ariel nu este doar numele unei sirene, dar mai ales a uneia care a vărsat toată apa din ocean peste silueta trasată cu cretă fină, în strada din fața inimii tale. Acum strada ta e curată și ușor alunecoasă. Ei, cel puțin pe pisici le va ține afară o bună perioadă. 

  Așa că uneori, la Leapșa, prinzi prima dată broscoiul, apoi pe şefu’ ( și dacă ai noroc, va fi altfel decât broscoiul), apoi prieteni ai naibii de buni (care poate uneori se lasă prinși...în mrejele tale) și apoi, ce mai urmează. La urma urmei, poate că lumea s-a emancipat suficient încât să nu mai confunde rățuște cu lebede, dar oare recunoaște frumusețea unui Panda îndepărtat, care vine greoi spre tine? 

 PS: Să se închidă naibii Shaorma aia de la Dristor că văd că Mr. Right și-a luat porție dublă și o mănâncă tot acolo. 

Bradul de Crăciun al amintirilor

De Crăciun, fii mai bun și...mai creativ! Și dacă publicitatea face brazi din umerașe, sticle de bere, pizza și tanga, de ce n-aș putea să fac eu un brăduț al amintirilor? 

 N-o fi el cel mai arătos, și nici n-o mirosi a conifer abia tăiat, dar dacă ai ști câte amintiri adună, ți-ar cântă inimă colinde. Și pentru că amintirile sunt dragi și delicate, am decis să-l aștern doar provizoriu, cât să mai mulțumesc pentru cuvintele, gândurile și amintirile frumoase, dar și vieții care mi-a croit drum pe meleaguri pe care nu le voi uita niciodată. 

 Uite, așa se făcea mișto la primul meu job, iar dacă voi mai întâlni vreun tip Sergiu și-o să-i zic că e om bun, de la boss mi se trage.  

 Și când eram la Wipro, eram și la facultate, locul unde prietenia s-a legat că mai ceva că lipiciul. Așa că bradul meu nu putea să nu aibă carnetul de student și amintirea de la absolvire, drept globuri.

 Și dacă sunt la modă selfie-urile, de ce să nu existe și felicitări făcute de tine...pentru tine, dar scrise de cei dragi :))

 

 

 Iar când cei dragi îți aduc felicitări adorabile, le urezi și tu lucruri atât de frumoase, încât să aibă succes cât google-ul de mare! 

Iar pana la 24 de ani, ajungi masterand in amintiri placute! 

 Dar cel mai important, e că odată scrise aceste rânduri, să păstrezi și peste ani prietenia redactorilor lor și să-i ții aproape, oricât de departe îi duce viață..sau cariera...

 

...călătoriile sau visele din copilarie.

 Iar când oamenii deosebiți îți apar la orice loc de muncă, știi că ... 

 ...a pus cineva o vorba bună pentru tine! 

Baladă pentru un like trist (sau gânduri de Crăciun Facebook-cian)

Azi m-am uitat în oglindă, dacă m-am înverzit.

Mi-o fi crescut şi nasul, sau ce-oi fi păţit?

Nu puteau să-mi crească sânii, dacă tot creşte ceva

Oare mă transform în Grinch? Se întreabă mintea mea.

N-ar fi fost de mirare şi nici de bocit,

Că la cum aştept Crăciunul, v-aţi lămurit.

Dar nu îi găsesc hazul, desi-l caut c-o lopată

Dar nu unde trebuie, la umbra coniferului cu beregata tăiată.

Se spune-n stânga şi-n dreapta, ba şi-n centru uneori

Că ne cuminţim şi stăm lângă familie, de sărbători

Dar asta înseamnă, citind printre rânduri sau sub,

Că fiecare familie locuieşte în club.

Şi oricât de sobră ar părea sărbătoarea

Să fim serioşi, cine domină vizualizarea?

Iisus în iesle, în braţe la Maria

Sau Van Damme, crăcit pe ditamai maşinăria?

Şi când un fulg de nea are mai multe share-uri

Decât un copil bolnav, aproape ridicat la ceruri

Să te mai aştepţi la dreptate

Sau să-i urezi direct lui Zuckerberg „sănătate”?

Crăciunul nu mai e ce-a fost odată

Şi nici noi, că ăsta-i baiul

Zumzăiala, către cadouri e acum direcţionată

Şi acolo-i tot alaiul.

Cu o lună înainte, wall-ul se pregăteşte

Cu urări de bine şi Moş Crăciuni se împodobeşte

Dar ce-i mai tragic din realitatea asta tristă

Că dacă nu de Crăciun, atunci când renunţăm la isteria asta consumerista?

Povestire

El a urcat în tren pe 13 februarie, 1985, la Braşov.

Ea avea biletul undeva în iulie, dar era atât de entuziasmată de călătoria sa, încât s-a grăbit să urce pe 27 iunie 1988.

Au călătorit, împreună, dar separat, şi au privit gările unde au coborât şi au urcat oameni dragi, timp de mai bine de două decade.

El îi privea cu jind, şi uneori ar fi vrut să poată trăi o zi în corpul fiecărui călător din tren. O zi să fie domnul cu pardesiu, care l-a învăţat să deseneze cea mai mică spânzurătoare, pe colţul unui ziar mototolit, dar să aleagă cele mai îndrăzneţe cuvinte. În altă zi, i-ar fi plăcut să se trezească în pantofii mereu prăfuiţi ai naşului, burtos şi morocănos. Nu asta era problema lui. Ci faptul că oricât ar fi încercat, naşul nu s-ar fi putut opri niciodată. Era nestatornic. Şi niciodată nu gusta mai mult din călătorie decât atunci când prindea un musafir clandestin. Şi-l ardea. Ce-i drept, el apucase şi un alt naş. Unul cu mustaţa ca pana corbului, care nu avea chemarea nestatorniciei, ci mai degrabă rutina ordinii şi-a organizării. Dar ăla nu rezistase mult. Când lucrezi cu oamenii, trebuie să ai şi-o parte de fier.

Dar cel mai mult şi cel mai mult, ar fi dat zece bilete de călătorie ca să fie, timp de o zi, tânărul cu chitara, care apărea periodic în vagonul lui, fix pe ultima banchetă, una şleampăta, dar izolată, pusă acolo ca să separi oamenii cu poftă de viaţă de oamenii cu poftă de consum şi atât.

Totuşi, niciodată nu se simţise dornic să fie el însuşi. Să fie el, în pielea lui. Poate pentru că nu era tocmai cea mai catifelată. Sau poate pentru că atunci când era adolescent, nişte doamne grase de pe bancheta din faţă au râs de el că avea plete şi semăna cu o domnişoară. „Lăţosule!” i-au şoptit, la plecare. Nu a ştiut niciodată dacă, apoi, au coborât din tren sau s-au mutat în alt vagon.

Zilele în tren trec toate la fel, atunci când stai locului şi doar roţile vagonului turuie sub amorţeala unei primăveri.

Mai degrabă decât să se mişte, el se uita la bancheta descusută de lângă toaletă, unde în această perioadă nedefinită, obişnuia să se aşeze tânărul cu chitara.

Trecuseră ani de când venise prima oară. În primul an,  pe acela îl atrăsese izolarea. Era tânăr şi rebel. Apoi, când o duduie timidă i-a aruncat o privire, în timp ce cânta, şi-a dat seama că locul ăla îl făcea să se simtă inspirat, era deja al lui. Dar nu-i mai simţea mirosul stătut. Ci o boare de familiaritate dulceagă. Şi apoi, nu a mai fost rebel. Dar a rămas tânăr. A mai schimbat domnişoarele. Şi ele au mai găsit alţi cântăreţi. Dar el a rămas la ale lui. Tânăr. Şi neînţeles.

Poate d-asta, el îl aştepta cu inima cât un purice, acum. Pentru că erau doi, doi neînţeleşi.

Întârzia. A închis ochii şi şi-a aruncat privirea către un guguştiuc cu guşa plină, care zbura lin, aproape de fereastra lui. Şi pentru un moment, a uitat de cântăreţ.

Apoi a auzit o coardă unduindu-se şi vibraţia ei i-a atins inima şi i-a relaxat-o. Dar când a întors capul, nu era cântăreţul. Era ea.

Aţi crede că timpul s-a oprit în loc. Poate chiar trenul. Ori guguştiucul s-a lovit de fereastră, uitându-se şi el. V-aţi gândi că ea şi-a ridicat privirea şi a îngheţat întregul vagon.

Dar în acel moment, a intrat în vagon naşul. Era mai balonat ca de obicei şi număra cu salivă un teanc de bani. Iar el l-a privit şi nu a simţit nimic. Nu s-ar fi plimbat ca dânsul, pe culoare, simţindu-se mare şi tare, cu burta în faţă, ca un cocoş de lupte. Nici n-ar fi ieşit din vagon.

Naşul s-a oprit în faţa unui domn bine, îmbrăcat în pardesiu, care se chinuia să-şi adune un carneţel de pe podeaua vagonului, iar pixul şi-l ţinea după ureche, ca pe o ţigară.

El a zâmbit. Azi nu îşi dorea să joace perfect nici spânzurătoarea.

Uşa vagonului s-a deschis din nou, iar cântăreţul, vizibil îngreunat de chitară, şi-a croit spre vechea lui banchetă. A zărit-o pe ea, dar asta nu l-a deranjat şi nici nu l-a atins. S-a îndreptat către ale lui. Dar azi era palid şi mai puţin artist, iar el nu îşi mai dorea să intre în pielea cântăreţului.

De fapt, pentru prima oară, şi-a dorit să fie el însuşi, să o privească prin ochii lui, de un verde ascuns între sălcii, pe ea, acea necunoscută care intrase în vagon, după douăzeci şi două de staţii. Şi fix în acel moment, cântăreţul s-a aşezat lângă ea iar ea a tresărit.

L-a privit cu indulgenţă, ba chiar cu amuzament, dar scânteia din ochii cântăreţului nu mai era demult acolo. Şi nici chitara nu-l mai asculta. Nu mai era... tânăr. Sufletul lui îmbătrânise.

Ea s-a ridicat, atunci, de pe bancheta şleampăta iar ochii li s-au întâlnit. El şi ea. Ea şi el.

Se ştiau. Simţeau că au călătorit în tot acest timp în acelaşi tren, au văzut pe ferestrele blocate aceleaşi siluete şi au împărţit bancheta cu diferiţi străini, ale căror destinaţii le-au precedat pe ale lor.

Mai erau locuri în vagon. Dar ea s-a aşezat lângă el. Iar el a zâmbit. Din nou, nu-şi mai dorea să fie el însuşi. Îşi dorea să fie el şi ea, un întreg.