Usturoi, ghicit între picioare şi-un vis de-o şchioapă

Aseară am fost la premiera filmului „Usturoi”. Nu e un documentar despre practicile ilegale din pieţele româneşti. Dar ar putea constitui o inspiraţie pentru vrăjitoarele învechite care încă mai ghicesc în cafea. Dragelor, acum la modă e să ghiceşti între picioare. De struţ şi de pui, liniştiţi-vă!

Pontul mi-a fost dat de bloggerul Simona Mocanu, care ştia de la Manafu, care ştia că e filmul lui Groparu. Şi că toate evenimentele la care a pus osul şi Manafu, a fost foarte reuşit. Gratis şi reuşit. O maslinuta, o atenţie la intrare (glumesc, au fost hălci de pizza Presto, bomboane Heidi şi bere) şi apoi un discurs de introducere al lui Groparu, bloggerul care a scris scenariul şi a realizat filmul, în colaborare cu-n prieten de peste mări şi ţări.

Iar filmul a fost o transpunere cinematografică a atmosferei pe care doar Goran Bregovic o poatea insufla, părerea mea. Nu vreau să lansez un spoiler, dar „Usturoi” este, de fapt, un ţigan sukar de pe undeva de la Zalău, care încearcă să-şi ţină fata departe de feciorul lui Ceapă. Şi incidentul declanşator (proful meu de la scenaristică ar fi mândru de limbajul meu tehnic) este decizia mezinului lui Ceapă de a pleca la Cluj şi de a se face actor, pentru a câştiga bani, astfel încât frate-său să o poată lua de muiere pe Zenobia a lui Usturoi.

Ioi, dar tare mi-o mai plăcut graiul lor ardelenesc, muzică pentru urechile mele. În schimb, accentul ţigănesc a fost un pic cam neconvingător, cel puţin în cazul mamei Ceapă, care dădea personajului sau o aură mai sofisticată decât era necesar, era prea „şlefuită”, nu mai există brutul în ea. La fel si cuvintele, mi s-au parut prea “româneşti”, mi s-a parut ca “cel mai puternic ţigan” ar fi putut fi transformată într-o expresie şi mai nuanţată. Veţi găsi, în schimb, un personaj pe cât de autentic, pe atât de spumos: bârfitoarea satului a fost înlocuită în film cu moşneagul beţivan, despre care Ceapă spunea că duce vorba de la unul la altul.

Nuanţa ţigăneasca face din filmul ăsta o chestie extravagantă, mai ales că etniile au fost învălmăşite mai rău ca-ntr-o telenovelă: avem ţigani români (clanul Ceapă), ţigani unguri (Usturoi), români (moşneagul) şi tot felul de personaje pe care le bănuiesc a fi şi extraterestre (îmblânzitorul berbecului). Personajele principale şi aşa pestriţe sunt sprijinite de adevărate caricaturi umane care dau savoare şi un gust înţepător: mama Florida, ghicitoarea între picioare, care admite, apoi, în faţa camerei, că totul e o înşelătorie; manelistul baştan, violent şi orgolios; poliţistul prostănac, un personaj un pic forţat prin faptul că dezvăluie treburi interne unor copii, ca şi cum ar vorbi unor adulţi. Dar după cum spunea şi Groparu la începutul filmului, fiecare replică poartă o poveste. Şi aş adăuga eu, fiecare secvenţă prezintă un microunivers diferit.

Aşa că cel mai probabil, aş recomanda acest film unui public avid de extravaganţe culturale, unuia care mai crede încă în filmul românesc şi unuia care nu defineşte un film făcut de un blogger traseism artistic. S-a adunat ceva target, aşa-i? Să se adune, că „duhoarea” Usturoiului te prinde, inevitabil.

Vorbeşte (bine) in 60 de secunde!

Ieri am făcut o listă. Nu de cumpărături. Ci cu situaţiile din care am ieşit şifonată, pentru că n-am limbuţie. Uite-o, nu o da mai departe. Nu e ceva cu care mă laud.

Când eram mică, obişnuiam să-mi vizitez un unchi vorbăreţ care întotdeauna avea o poveste nouă ba din armată, ba din război, ba de la ţară. Şi, sincer, nu mă pasiona niciunul dintre aceste subiecte, dar când omul ăla începea să vorbească, de faţă cu familia, tot ce povestea se petrecea în acel moment, în faţa ochilor mei. Şi-apoi, am început să întâlnesc şi oameni de vârsta mea binecuvântaţi cu darul vorbirii. Am încercat să fur un pic din talentul lor de a vrăji topica şi de a ambala cuvintele în nuanţe spumoase, pronunţate cu o flexiune a vocii aproape actoriceasca!

Dar ce să vezi, pe cât de graţioasă şi amuzantă e prietena mea, Camelia, când vorbeşte, pe atât de stângace sunt eu când încerc să spun pe gură ce, altfel, aş comunica cu brio, în scris. Poate că n-ar fi atât de grav pentru viaţa mea privată (drăcuşorul de pe umărul stâng ţine, totuşi, să mă contrazică: este!), dar să lucrezi în domeniul publicităţii şi să-ţi moară papagalul când ţi-e lumea mai dragă... şi aproape convinsă, păi e păcat de Dumnezeu... l agenţiilor.

Dar nu-i nevoie să te dai de 3 ori peste cap, nici să înveţi franceză ca puţinele cuvinte pe care le scoţi să fie măcar sofisticate. E suficient să cauţi un curs de public speaking, cum este cel ţinut de Amalia Sterescu.

Cu siguranţă, e in my bucket list. De ce?

1. Pentru că abilitatea de a vorbi în public îţi deschide dacă nu uşi profesionale, atunci ferestre de unde să te strecori în inima domeniului tău de interes. Şi acum imaginează-ţi spunând fraza asta lungă şi un pic siropoasa în faţa a 100 de oameni. Ai spune-o sau vii şi tu la curs?

2. Pentru că integritatea intelectuală e la fel de importantă ca cea fizică. Nu e suficient ca mama să fie singura care te laudă pentru ideile tale grozave doar pentru că mama este singura în faţa căreia ai curajul să le comunici.

3. Pentru că, având capacitatea să spui ce gândeşti, cu adevărat, îţi poţi apropia persoane cu aceleaşi interese ca şi tine, persoane care se vor dovedi, în timp, a fi prieteni, colegi de proiecte, amici de-o bere, sprijin în momente grele, consilieri în domenii nefamiliare sau companii spontane de vacanţe.

Am aruncat, aşadar, o privire mai atentă pe site-ul publicspeakingschool.ro, unde Amalia Sterescu te întâmpină cu o expresie caldă. Mi-a plăcut segmentarea trainingurilor, în funcţie de nevoile fiecăruia, şi oscilez dacă filmuleţul ei de prezentare sau faptul că a fost coach pentru Melania Medeleanu m-a făcut să îmi doresc să îi ajung cursant.

În orice caz, ca să fac o paralelă asemănătoare cu cea din titlu, speak in public or die trying!

Din seria BAC-ului şi pentru că Eminescu

Aţi găsit cumva vreun porc zburând printre nori, zilele astea? Nu, nu, nu fac parte din persoanele care şi-au pierdut animalul de companie şi şi-l caută, panicate. Dar totuşi, aţi văzut vreun porc zburând mai ieri, pe la prânz, când soarele îşi făcuse curaj să se umfle-n raze?

Nu? Mă gândeam eu. Deci tot criticii literari au rămas singurii care-l iubesc pe Eminescu. Deci elevii tot hateri sunt când vine vorba de Mişu cel poetic şi de ale sale opere. Deci Bacul tot nasol s-a dovedit, cu poezia asta care tot cade-n cap, de câţiva ani încoace.

Să nu mă înţelegeţi greşit, am trecut onorabil prin toate probele astea, am ajuns la olimpiade de limba română şi cititul a fost întotdeauna cea de-a doua pasiune menţionată, după scris. De fapt, sunt de părere că cititul este primul pas al scrisului. Dar ceea ce m-a enervat atunci şi mi se pare şi acum prea puţin constructiv este mania sistemului de a transforma copilul într-un depozit de informaţii, fără posibilitatea de a alege, fără softul care să le şi proceseze sau să le ducă la următorul nivel.

Şi „somnoroase păsărele” mă poartă pe aripi de flashback la propriul meu BAC, atunci când şi generaţiei mele i s-a întâmplat ceva ciudat: a căzut basmul. Şi fix primul subiect dintre cele 100, acela care NICIODATĂ nu pică. Vorba aia: nu contează care-i primul, contează care e ultimul. Subiect. La BAC.

Dar acum, când mă gândesc la basme dintr-o perspectivă mai prietenoasă, aceea a omului care citeşte ceea ce-i place şi are propriile păreri despre paginile pe care le parcurge, parcă şi spânul începe să fie simpatic. Plus că am găsit basmelor o grămadă de interpretări. Şi mă amuz şi acum, gândindu-mă ce ar fi crezut corectorul, dacă aş fi scris ce îmi vine în minte, cu adevărat.

Nu ştiu dacă analogia dintre aripa oferită de albină lui Harap Alb şi o carte de vizită poate fi viabilă. Dar de ce nu, atâta timp cât e un mod de a contacta albina, la nevoie, după o favoare? De ce nu ar putea fi considerat atunci basmul o parabolă a relaţionării, cu beneficii reciproce, de tip profesional sau personal?

 Sau v-aţi gândit vreodată la semnificaţia numelor protagoniştilor din basme, în diferite culturi? În limba română, el este „Făt-Frumos”, lucru ce mă face să mi-l imaginez că pe un copilaş semi-avortat, în orice caz cu trăsături infantile (făt) dar frumos (cât de frumos poate fi un făt?). Sau în varianta 2, „făt” că denumire populară a unui băiat, ceea ce din nou... exclude total perspectiva urban-sofisticată a protagonistului. Deci dacă cineva i-ar face portretul robot, ar semăna mai mult cu Fuego decât cu Alexandru Ciucu. OK. Pot să trăiesc cu asta. Pot să trăiesc şi cu imaginea pe care mi-o inspiră „Prince Charming” englez, care duce modelul masculin în extrema cealaltă: tre’ să fie neapărat de viţă nobilă. Începeţi să înţelegeţi acum unde a încolţit materialismul contemporan? Şi-n final, probabil cea mai ciudată alternativă, spaniolul Principe Azúl. Prinţ, de asemenea, dar, Doamne iartă-mă, de ce albastru? E vreun personaj din Avatar? S-a perpelit prin albastru de metil anticipat pentru vreo rană cauzată de balaur? Şi mai ales, dacă albastru e culoarea epidermei lui, ce culoare devine când se bronzează? Ei, răspunsurile la astea nu le-am găsit niciodată în cărţile de comentarii. (Atenţie, acesta a fost un pamflet)

Şi dacă elevii ar avea libertatea să nu li se mai impună texte şi să îşi dezvolte păreri personale asupra lor, poate că am avea mai mulţi iubitori de lectură, şi mai ales, mai mulţi oameni care să scrie corect în limba nativă. Eu, una, ştiu că pot să număr pe degetele mele cărţile impuse care mi-au plăcut şi pe degetele populaţiei chineze cărţile pe care le-am ales singurică, sau doar recomandate, şi care m-au fascinat.

Şi-n încheiere, mi-am adus aminte de un puşti genial, care a învăţat acasă, şi la care vă veţi închina şi fără să fiţi obligaţi să asistaţi la orele de religie din şcoală: https://www.youtube.com/watch?v=h11u3vtcpaY

Foaie verde grup agricol, ăsta mi-i cel mai drag articol

N-am momente de narcisism exacerbat (e pleonasm?) însă când primesc provocări care să mă ajute să mă descopăr pe mine însămi, mă dau de 3 ori peste cap şi mă iau la puricat (asta sună un pic porno?).

Şi uite aşa se face că am mai primit o provocare de la Simona, una din picăturile de optimism care pică din cer în zilele ploioase. Şi Simona, căreia i-am descoperit nişte cojones la fel de mari precum capacitatea ei de a fi diva atât digitală cât şi offline, m-a provocat să-mi aleg articolul cel mai drag din câte a aşternut condeiul de-a lungul anilor.

Oricât de pasionaţi am fi de hobby-urile noastre, oricât de orientaţi am fi către viitor şi devize new age care să ne poarte spre orizonturi zen-like, tot la rădăcini ne întoarcem. Chiar dacă nu eşti copac. Unii sunt, totuşi. Oricum, ceea ce doream să spun este că cel mai drag articol, pentru că îmi reflectă şi-mi explică persoana din prezent este “Ultima noapte de şcoală, întâia noapte de viaţă reală” (http://diananandreeaduca.blogspot.ro/2013/07/ultima-noapte-de-scoala-intaia-noapte.html).

Poate pentru că oricât de puţin sociabilă mă consider, oamenii au fost întotdeauna principala mea investiţie. Chiar şi atunci când intuiam că vor fi una proastă. Si i-am luat pe majoritatea din instituţii care nu-ţi oferă informaţii, cât amintiri de care te agăţi când te ia curentul. Amintiri despre care nu ştii că au fost construite de principii sau că ele însele ţi-au format principii.

Hai cu leapşa mai departe, zic, pentru că fun şi din seria curiozităţii. Aşa că dau şi eu mai departe provocarea la dra Corina, prietenă şi colegă de bancă cu corazon cât toată zona Iancului , care scrie lucruri personale cu tupeu, aşa cum fac oamenii care-şi ţin sufletul mare în trupuri de prinţese chinezeşti. Si la dra Birsan, care a evoluat atat de frumos dar n-a renuntat niciodata sa fie ea insasi. Drop it like it’s hot, fetelor!

Visul unei nopţi de divă @ DigitalDivas 2014

Nu ştiu dacă bărbaţii chiar îşi spun asta, dar e vorba care circulă printre posesorii de cojones: „Nu încerca să înţelegi femeile, ele se înţeleg una pe cealaltă şi se urăsc!” Şi cu reprezentarea grafică a acestui gând, vă invit să păşiţi la evenimentul unde tocurile şi sutienele ocupă 95% din spaţiul alocat. 

Şi nu vă lăsaţi păcăliţi de covridogi, tot femeile îi poseda şi pe aia.

Digital Divas 2014. Acesta este evenimentul cu pricina, unde nici ploaia nu a şters culorile de pe cupcakes, nici îngheţată LaStrada nu a clintit îndârjirea cu care fetele şi-au supt burţile lângă spiderele DigitalDivas, Intel, Cabina de Selfie sau CupcakesPhilosophy. Vorba Alinei Gavrilă Bortun, în acea zi, toate eram în stare să bem doar apă cu lămâie. Dar dincolo de superficialitatea uşor studiată şi cochetăria exacerbată de concurenţă, a fi diva, sau cel puţin una digitală, a însemnat ieri să asculţi nişte speakeri de excepţie, printre care Loredana, Alina Gavrilă Bortun sau Dana Sota.

Conferinţa a început, evident, cu momentul sponsorului, Avon, însă a depăşit în scurt timp scepticismul şi a pătruns în corazonuri printr-o reinterpretare a horei de la Căpâlna, în varianta divo-cosmetica. Pentru detalii, aruncaţi un ochi peste https://www.youtube.com/watch?v=mZshT5sHOiI.

Şi în acelaşi spirit, au urcat pe scenă şi-au vorbit fără jenă Maurice Munteanu (cu a lui „golaneala zilei”), Andreea Badala care a făcut mai clară că niciodată asocierea dintre sensul cuvântului „Murmur” şi lenjeria ei budoir-like sau Răzvan Crişan, un simpatic necunoscut care a dat startul unei probe de încredere, folosind un ciocan. Şi în caz ce se simţea nevoie de un endorsement cu şi mai mulţi GRPs la activ, iată că pe seara totul s-a transformat într-un vedetlac. Adela Popescu, solistul de la Vunk, Jojo sau Dana Rogoz au adus evenimentului un plus de „divinitate”, în rochii superbe şi machiaje migăloase. Nu de alta, dar conferinţa a fost înlocuită de decernarea premiilor #DigitalDivas14.

Am avut plăcerea de a o întâlni pe o fostă colega de facultate, întotdeauna radiantă, dar azi mai strălucitoare ca niciodată, Luiza Burhai, astăzi un reper în domeniul frumuseţii şi un blogger demn de toată încrederea, cu al ei tinytouchups.com. Şi nu, nu am menţionat-o doar pentru că ne-am promis reciproc o colaborare. Ci pentru că a câştigat premiul pentru Beauty Blog pe meritate. Postarea mea preferată a ei? http://www.tinytouchups.com/pop-art-makeup-tutorial-10377/. Poate pentru că îl ador pe Roy Lichtenstein.

Şi dacă e ceva ce-mi place mai mult decât lume frumos îmbrăcată îngrămădita printre luminiţe, la lăsarea serii, este feelingul de a fi ieşit din rutina zilei şi de a fi (re) descoperit energia caldă din oameni, povesti demne de conferinţe TED, persoane precum Simona Mocanu sau Gabriela Deleanu, care la prima revărsare a cutiei de Pepsi, m-au şi luat sub aripa lor protectoare, ambiţie tipic feminină cu ghiare şi decolteu, şi, la fel de important, plăcerea de a face ce-mi place, adică de a face parte din lumea asta psihedelica a erei digitale, în toate formele ei.

Noptieră, noptierişoară, cum să fie cea mai tare librărie din ţară?

De la basmele Fraţilor Grimm, mai vechi în casă decât mine, până la coperţile colorate ale volumelor chick lit, pe care le cumpăr cu nerăbdare din librarii online, multe cărţi s-au perindat pe noptiera mea. Pe unele le-am iubit, unele m-au intrigat, altora le-am uitat acţiunea dar nu şi starea pe care mi-au lăsat-o iar cele mai norocoase se află în biblioteca din dormitor, şi nu în cea din sufragerie.

Aţi spune că nu mai e niciun raft pentru o carte nouă în casă. Şi aveţi dreptate. Dar asta nu o să mă împiedice să-mi cumpăr cel puţin un volum Isabelle Allende ( http://www.libris.ro/dragoste-isabel-allende-HUM978-973-689-674-3--p777560.html), pe care abia aştept s-o descopăr, sau să achiziţionez Boris Vian – Moarte pocitaniilor, atunci când se va întâmpla minunea să mai găsesc pe undeva această carte. Aşa că, ce să mai, undă verde librăriei care mă va cuceri.

Dacă vorbim de-o librărie online, cum ar fi http://www.libris.ro/, cred că cel mai important e să-şi câştige notorietatea expunându-se pe site-uri targetate iubitorilor de lectură. Parcă şi văd un banner de librărie pe site-ul cafenelei The Readers. Dar ce te faci cu cititorii care nu trăncăne internetul zi lumină?! Musai să fie şi ei fani ai imaginaţiei bogate, aşa că librăria asta online ar putea să iasă în offline printr-un stencil trântit pe asfalt, în faţa unei guri de metrou, că doar în metrou se citeşte mult. Iar dacă Ziua Poeziei a fost marcată în metrou cu atâta succes, ce-ar fi să umplem metroul, de această dată, cu stickynotes cu citate din cărţi celebre, urmate de link-ul librăriei online de unde pot fi achiziţionate? Nu s-ar scoate la unison toate tabletele şi smartphone-urile, în metrou, şi s-ar face trafic baban?

Şi după ce urci pe şa şi descoperi librăria aşa, tre’ să te întâmpine şi ea cumva. Nu neapărat cu rime, ce-i drept. Mai degrabă cu un intro page cu un endorser, pentru cunoscători, sau cu-o celebritate, pe româneşte. O celebritate din teatru sau cunoscut intelectual, care să-mi recomande o secţiune din site. Şi dacă această colaborare e prielnică, mi-ar plăcea să găsesc pe site-ul librăriei secţiunea „Cărţile preferate ale lui Marius Manole”. Nu că n-aş avea propriile gusturi, dar azi şi cititul merge pe recomandări!

După ce Marius Manole mă întâmpină pe-un intro page, cu-o carte-n mâna, intru în site. Dacă tot sunt fană a lecturii, eu zic c-am depăşit de mult timp formulele clasice de prezentare. Şi-n loc de tehnicele secţiuni, m-ar gâdila mai mult curiozitatea să intru pe rubrici jucăuşe precum „Pagini pentru minte şi suflet”, în loc de Psihologie sau Dezvoltare Personală, ori „Maşina timpului către copilărie”, unde evident ar fi cărţi pentru copii. Că până la cărţi ar fi şi alte secţiuni dedicate filmelor sau muzicii, chiar şi mai bine. O librărie serioasă oferă şi „Coltul filmelor” sau „Talcioc de muzică bună”.

Şi ştiţi ce mi-ar mai plăcea mie să găsesc pe-o librărie online? Cărţi second-hand. Da, dom’ne, un anticariat. Ca să fie serviciu complet. Şi în caz că vă întrebaţi dacă ideea aceasta ar merge, ce-ar fi să faceţi o campanie, apelând tot la celebrităţile intelectuale, care să doneze cărţi? Să fie secţiunea „Lecturi trecute prin mâini celebre”, unde poţi cumpăra cărţi care-au fost ale preferaţilor tăi. Eu clar mi-aş lua o carte care-a stat în bibliotecă la Ana Ularu.

Bineînţeles, asta pe post de campanie de promovare a librăriei pe termen scurt, că scopul rămâne vânzarea cărţilor noi. Dar cu puţin zvâc pe la apelative, un pic condimentată cu nume respectate şi niţel periată cu-o reducere când şi când, aşa-i că şi voi aţi găsi în librăria online site-ul preferat?

În martie, femeile vin de la shopping şi bărbaţii vin tot de la băut

Simona Tache s-a combinat nu la cartelă, ci la condei, cu Mihai Radu şi au demonstrat că scriitorii contemporani nu sunt sortiţi unui destin de epigoni. Aşa am ajuns eu să răsfoiesc „Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut”. 

Dar asta nu-i o recenzie iar eu mi-am dat praful de stele de pe palton şi sunt gata de „povesteala”din ajunul lunii femeii. Săptămânile trecute, în cadrul unui proiect pentru Republica Moldova, am aflat c-aici, bărbaţii dau şi fetelor şi băieţilor mărtişoare. Şi fetele dau şi fetelor şi bărbaţilor mărtişoare. Dar nu pentru că vor să pună mai bine în valoare principiul egalităţii între sexe sau pentru că ar fi o activare a unei campanii gay, ci pur şi simplu pentru că aşa e tradiţia. La noi, tradiţia ar fi alta: băieţii să dea mărtişoare fetelor. Asta pe la 1900. Azi, conduita cere ceva mai consistent. Cum ar fi o maşină. Bineînţeles, cu şiragul alb-roş’ de rigoare. Deci, eu am o nouă propunere: în martie, femeile vin de la shopping şi bărbaţii vin tot de la băut.

În orice caz, martie este „revelionul femeilor”, ca s-o citez iar pe Simona Tache. Sau luna mântuirii, pentru bărbaţi, ca să dau ceva de la mine. Pentru că orice greşeală făcută în aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie se plăteşte în martie. Şi dacă bărbaţii au stat prea mult la băut în aceste luni şi tre’ să se izbăvească, dacă au de gând să facă asta naiv, cu un mărţişor, să se întoarcă la băut şi să pregătească un cadou mai baban pentru martie viitor. Că nu scăpa cu una, cu două.

Eu, în martie, aştept să văd femei care umblă pe bulevardele ce duc la mall-uri ca într-un marş militar, cu paşi convinşi. Şi mă aştept ca femeile să aibă sacoşe în mâna ca şi cum ar duce merinde pentru 5 luni, în buncăr, înaintea dezastrului. Mă mai aştept ca ele să mai lase din mâini aluatul nefrământat şi să cadă pleaşcă în mâinile unui maseur care să le frământe până le iese toată endorfina prin pori. Martie ăsta pică şi-n prag de alegeri, aşa că pe lângă bărbaţii lor, mă aştept şi de la bărbaţii ţării să le răsfeţe cu petreceri ( chiar dacă sunt de partid), cu atenţii şi cu complimente. Hai, c-or merita şi cucoanele care strigau „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem ca Petre Roman...”!

Şi de la bărbaţi mă aştept să fi strâns peste an toate sticlele şi să le fi dus la un centru de reciclare, pentru banii de hârtie de ambalat în care vor împacheta voucherele de la magazine. Ghioceii musai să fie auriţi şi să fie vizibili pe sacoul cu care vin la pachet. Sau cea mai ieftină varianta: chemaţi-o pe mama soacra la masă, într-una din serile din martie. Veţi fi şi iertat şi nici nu va trebui să vă mai îngrijiţi de meniu, doar aveţi soacră all-inclusive.

Şi dacă mi-am atins scopul şi aţi ajuns la un punct terminus al scârbei faţă de martie-nozaurul mâncător de bani, fugi acum în piaţă, purtătoare de fusta sau aspirant al pătrăţelelor, şi oricum ar fi regula, lui ţie, tu lui,chiar ţie , la el sau la tine, cumpăra câteva fire de ghiocei, îmbină-le cu un mărţişor simplu cu şirag alb-roşu şi aşteaptă primăvara, prietene, că iarna a fost suficient de grea ca să-ţi rămână şi-n suflet!