Un banc destul de răsuflat spunea că motivul pentru care nu exista manele în Elveţia este faptul că e o ţară neutră şi nu are duşmani. Şi cum gândul la Elveţia va dispărea invers proporţional cu banii depuşi în băncile de acolo, tot în Românica noastră ne zboară grijile şi tot la consolatoarea izolare ne retragem.
Dar noi de ce avem duşmani? Ca-n război nu mai suntem oficial cu nimeni. Că trimitem cu o mândrie prostească americanilor carne de tun, asta e o poveste cu subtilităţi. Că ne facem că plouă când ne maghiarizează ţara? Ee, ăia cică nu-s duşmani, e multiculturalizare. Aşadar, lasă-mă să te las, că la semnalul manelelor, toţi se aliniază la duşmănii şi empatizează, dar când e vorba să arăţi cu degetul, ţi se-nmoaie de la lipsa de utilizare.
Aşa acumulam reproşuri care ajung să ne fiarbă zilele, ne complexam într-o subestimare la care ne supunem singuri, alimentată de o credinţă inoculată chiar de-ai noştri că suntem slabi şi neputincioşi, aşa că ne merităm soarta de slugi la poarta Uniunii.
Şi cum n-avem curaj să ridicăm genunchii din pământ, să începem să ne considerăm europeni şi nu nişte românaşi uitaţi de istoria contemporană, ajungem să ne nimicim unii pe alţii, dintr-un complex de inferioritate. Ne urâm între noi pentru că nu avem puterea să ne raportăm la ceilalţi, aşa că ne raportăm la noi înşine. În loc să căutăm golul dintre un român şi-un italian frate de sânge latin şi să încercăm să-l umplem, săpam goluri între un ardelean şi-un muntean doar-doar s-o găsi şi unul mai prejos decât mine.
Şi uite aşa, ne tratăm cu dispreţ, cu un dispreţ direcţionat întâmplător, prin eliminare.
E atât de evidentă ura pe care ne-o purtam nouă înşine, ca şi cum ne-am fi resemnat în faţa „handicapului” de-a fi român, şi devine chiar mai vizibilă în afăra ţării.
E o adevărată provocare să-ţi testezi limitele şi să-ţi cauţi rădăcinile dincolo de zona ta de confort, într-un context în care fenomenul tribalizarii prinde contur tot mai accentuat. În spatele unei cazemate de sarmale, strângând la piept cu putere discurile cu manele şi bombănind într-un pseudodialog cu televizorul, în timp ce îşi mestecă seminţele, românul de rând se considera întâi român. Europa e departe, din toate punctele de vedere.
Şi atunci de ce să facem un salt peste jignirile francezilor, de ce să luptăm fără arme cu imaginea noastră generalizată de ţigani pe care fraţii noştri latini ne-o strigă la unison? De ce să ne alăturăm la o marijuană a păcii olandezilor şi celorlalţi vecini din nord care ne sunt atât de diferiţi?
Simplu. Pentu ca sloganul Uniunii Europene nu e doar o vorbă de duh inventată de un copywriter cu afinităţi politice. „Unitate în diversitate” nu e doar un îndemn, ci o realitate la o pereche de ochelari de cal distanta.
România nu trebuie să facă brânza franţuzească pentru a intra în Europa, şi nici să cultive lalele. Nu trebuie să bea ceai cu lapte la ora 5 şi nici nu trebuie să facă din flamenco dans naţional. Trebuie să se privească în oglindă şi să-şi accepte colăceii de corupţie şi apoi să lupte cu ei. Să privească cu demnitate şi mândrie celelalte naţiuni şi să îşi verse oful, după care să preia ce-i mai bun de la ele.
Pentru că nu degeaba spaniolul te strigă pe strada „Hola, guapa”, fluturându-ţi din spatele unei tarabe un tricou cu o dansatoare de flamenco şi apoi îţi turuie cu prietenie o poveste înscrisă în broşura de turism a minunatei Peninsule Iberice. Că la sfârşit, nici nu ţi-ai dat seama, când ai scos bănuţii şi-ai luat o sacoşă de amintiri, cu gândul la corrida pe care ţi-a recomandat-o vânzătorul.
Şi nici italianul nu o ia la nimereală când te hipnotizează pe melodia unei „Ciao, bella”, şi te trezeşti urcata într-un hop on, hop off, la etaj, cu părul fluturându-ţi în spatele Collosseum-ului.
Şi atunci de ce m-am amuzat teribil, şi-am înghiţit în sec deopotrivă, când mai lunile trecute, o prietenă ne povestea, pe-un ton mioritic, ba chiar şi mai specific, că la metrou, o ţigăncuşă plictisită i-a băgat pe gât un pliant şifonat, zicându-i plictisită: „Na, şi tu, fă!”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu