Greu de decis: de vorbă cu trecutul, prezentul și viitorul

Ca trei concurenți la un quiz televizat, trecutul, prezentul și viitorul se bat în intensitate și în șarm, pe scena vieții noastre.

 Trecutul, cu privirea-i nostalgică, și cu aerul de atotcunoscător, dar lipsit de energie și cu un caracter posac, invocă amintiri dulci-amărui fără de care  nici zâmbetele nici lacrimile nu și-ar găsi coerenţă.

 Prezentul, cu pieptul în față, apăsând pe cuvinte ca pe clapele unui pian, se scutură ca un curcan, atribuindu-și toată atenția, dar trucurile lui de adolescent rebel nu-i dau decât un aer simpatic de semidoct.

 Viitorul, mizând pe ochii săi pătrunzători și pe misterul ce-l croiește în juru-i, pare mai degrabă un traficant de carne vie, mascat sub promisiunile unui model cu față comercială.

 Impovărat de promisiunile lor măgulitoare, te plimbi cu ei ca și cum ar fi trei tovarăși de drum. Dar fie că negi, fie că încerci să-ți echilibrezi decizia, tot ai un preferat.

 Ai zice că-i prezentul. În fond, el e singurul palpabil, restul sunt stafii din capul tău. Prezentul e căpos și arogant, și se poartă de parcă ar  fi nemuritor. Și cine i s-ar opune, când el căra comori contemporane?! Nu-i el ce ține-n mâini o lume digitalizată, cu icoane din ecrane LCD de unde urlă realitatea întemnițată? Și-atunci, e simplu. Prezentul este cheia. Dar ce ușă deschide...asta nu-i stă în putere să afle...

 Asta-i treaba viitorului, el e cămila ce-ți cară în spate, speranțe și vise, ancorate cu o greutate apăsătoare de calcule și precauții. Și cât de grea e ancora asta, doar tu o poți decide. Deși în sinea ta, ești conștient că ai face bine să mai arunci din greutate, înainte să dobori cămila de atâtea griji anticipate.

Iar trecutul...adesea renegat, este ca un bătrânel pierdut și amintit doar atunci când singurătatea e copleșitoare sau dă bine să te legi de el. Și chiar dacă se ascunde pe sub preș, atunci când ocaziile o cer, sunt mulți care se întorc în timp și i se închină, cu nostalgie și durere. Uneori, e înșelător, își ascunde ridurile în dulceața depărtării, pozând mai sprinten decât e, și redă o iluzie cum că ar fi strălucit mai puternic decât a făcut-o. Unii se pierd, copleșiți de prezent, în lumina pe care trecutul o pretinde...și de ce nu, când el e izvorul vieții însăși, cu bune și cu rele. 

 Și privindu-i în ochi pe toți trei, cum mă imploră din mimică lor parșivă, să-i prețuiesc și să-i slăvesc ca pe niște zei întorși din război, mă bufneşte râsul. Și nu pentru că vreunul ca trecutul ar fi surd, de atâtea reproșuri auzite. Nu pentru că prezentul e umflat la față, de-atâta aruncat cu capul înainte. Și nici măcar de mut ce e viitorul, tot urlând după discipoli.

 Râd pentru că și eu și ei uităm un lucru, în scena asta efemeră, norocul face jocul!