Memoriile unui şofer picat : Făt Poliţai şi semnele de aur

Dacăƒ sesizați o discrepanță între “şofer” și “picat”, se datorează faptului că limba română mai are încă de inventat cuvinte. După cum se vede, nu are prea multe pentru a nominaliza eșecul sau lipsa de abilități. Poate pentru că din cartea de istorie, afli doar de mariile victorii ale României. Dar n-o fi mai corect, însă, să ne recunoaștem și ocaziile pierdute?

Hai că dau eu startul! Sunt Diana și nu-mi place să conduc. De fapt, urăsc să conduc, e lucrul care îmi strică atât noaptea de dinainte dar și ziua de după ședința. Fac parte din cei care contrazic noua campanie Vodafone, aia cu reţeaua celor care n-au dat la Medicină pentru că așa au vrut parintii. Eu m-am înscris la școala de șoferi pentru că pe umerii mei a căzut presiunea societății și orgoliul ăla prostesc de genul “€œDaca nea Mitică de la cârciumă și-a luat carnetul, eu de ce să nu pot?”. Răspunsul a venit crunt: abilitățile intelectuale reduse ale lui Nea Mitică au compensat cu o strașnică iscusință și îndemanare. E ca la cărți, cine are noroc în dragoste nu prea vede as prin mână. Așa și eu, dacă talentul stă în cuvinte, îndemânarea a luat-o la sănătoasă si nici site-ul http://www.pdc.ro nu m-a mai ajutat. Și cum mai devreme spuneam că în România, totul e prezentat ca într-un basm, ia să fac și eu același lucru.

Cu așa premise, parcă m-am trezit într-o povestioară de-a lui Kafka. Când m-am urcat eu pe-o şa și-am început povestea așa, erau doar 3 personaje : mama, ursitoarea cu intenții bune dar care a descântat copilului greșit, instructoraşul cel viteaz și eu, un fel de Rapunzel izolată( și da, și cu părul lung), care până atunci nu știusem nici câte pedale are o mașină.

Și-am primit în custodie un cal autohton, numit Logan, pe care nu-l prea aveam la suflet că-mi părea gras și butucănos. Tare se mai chinuia instructoraşul cel viteaz în străduțele strâmte de la capătul tărâmului meu fermecat, unde trăiau spâni mâncători de capete dacă le zgȃriai căluții proprii. După terminarea școlii , ura a învins așa-zisă “nevoie” și am pus capăt acestui capitol. Nu mă simțeam protagonista unei astfel de povești și de fiecare dată când mă urcăm la volan, aveam impresia că sunt prea prost plătită pentru cascadoriile din basmul asta.Cu toate ca faceam teste foarte des si pe http://www.pdc.ro. 

Curând , însă, ( un “curând” relativ, de vreo 6 luni), treaba cu nea Mitică a devenit copleșitoare. Așadar, un nou personaj s-a adăugat poveștii, unul imaginar. De fapt, greu spus personaj. Era mai degrabă, personificarea unei motivații . Bănuiesc că ar fi mers la fel de eficient și o doză de curaj de natură alcoolică...dar nu mi-e firea.

Călăre din nou pe Logan, am schimbat instructoraşul cel viteaz cu un altul și am descoperit că ceea ce știam nu era nici minimul necesar că să-l cuceresc pe Făt Polițai. Așa că am mărit norma de condus, și stresul și ura parcă se măreau și ele. Cu cât conduceam mai mult, cu atât mi-era tot mai silă în special de accelerație, pe care o și vedeam sticluța de otravă a propriei sinucideri. Și instructoraşul cel viteaz tot încerca să mă anime dar când trebuia să schimb dintr-a 3-a într-a 4-a îmi venea să transform Loganul într-o mașinuța de copii, doar-doar de m-aș fi simțit în siguranță.

Și cum proba de foc se apropia, încercam să mă conformez situației. Ba chiar l-am rugat pe noul instructoraş să țipe la mine, că auzisem eu povești de la alte Diane Cosânzene că înainte să se lase cuceriți, Feții Polițai obișnuiesc să își exorcizeze vraja de băieți răi prin a țipa isteric la cei pe care trebuie să îi treacă. Instructoraşul cel viteaz, variantă reloaded, n-a avut inimă să țipe la mine și ca vânătorul pus de Mamă Vitregă să-i aducă inimă Albei că Zăpada, nu a aplicat corecția.

Curios a fost că, în ziua probei de foc, am nimerit un Făt Polițai calm și răbdător, probabil că se exorcizase mai devreme, la pedalele altei Cosânzene și mai neindemantice (există așa ceva?). Dar în ciudă atitudinii lui neașteptate, când mi-era lumea mai dragă, m-am trezit că eu o luăm hai-hui în față, când tocmai trecusem de un “obligatoriu la dreapta”. Așa că Făt Polițai s-a scuturat năvalnic, s-a suit pe frână și-a încheiat povestea așa.

Dar nu va grăbiți să-mi plângeți de milă, și asta e un happy end! În final, ce învățăminte mai sănătoase decât acestea puteam să trag? Să faci ceea ce trebuie nu e întotdeauna un lucru bun, mai ales când conceptul de a€œce trebuie”, ți-l trasează alții iar tu nu ai nicio tragere de inimă. Eu n-am de gând să mă mai încarc de ură la stânga unui instructoras viteaz. Pentru că viață e doar una , regulile I le faci tu, și trebuie să accepți că imperfecțiunea se poate manifestă în cele mai elementare aspecte ale realității! Iar dacă te trezești în fiecare zi cu o lista de activități, unde predomină “€œtrebuie” trasat de alții şi nu “vreau” înscris de tine, cui îi mai aparține viața? Ție sau celorlalți?

“Pa” de la “Para siempre”

               Dacă ar fi să urmez sfatul cuiva, cu câteva înlocuiri, şi să îmi arunc prietenii în aer ca să văd pe cine ar trebui să iau cu mine în gând atunci când nu ne vedem, cred că tu ai cădea direct în valiză. Şi spun asta, gândindu-mă la faptul că mulţi sunt leneşi ca mine şi s-ar opri în aer să facă o pauză, în timp ce tu, Duracell, ai veni repede-repejor doar-doar de s-ar mai găsi ceva nou şi dinamic în valiza mea.
              Şi am siguranţa că în ciuda lipsei tale de stare, te-ai opri un pic într-un buzunar, probabil cel în care-mi ţin ori pernă de dormit, că ştii că acolo umblu cel mai des, ori ăla în care îmi strecor dulciuri de la Lidl, că doar surorile se simt una pe alta.
               Şi ai strecura acolo amintiri care să-mi ţină de urât când tu o să fii la vreo 50.000 de maghiari distanţă: ai scoate dintr-o pălărie, ca-n iluziile noastre optice din IOR, dansuri ale pinguinilor în care eu aş fi pinguina şefă şi tu dovada că teoria lui Darwin funcţionează, sau cratiţe pline de fajitas la care Corina ar strâmba din nas şi eu aş zice “no problem, less for you, more for me”, sau în final, ai umple celelalte buzunare cu nisip de Bulgaria, cursurile lui Ciucu, glumele lui Fuerea, filmuleţul de absolvire pe care tu şi Tudor mi l-aţi salvat, puţină îndemânare, puţină orientare în spaţiu, tortellini şi o eliptică cu normă de 15 minute.
              Ştii, unii văd viaţa ca pe o casă în construcţie pe care pun cărămidă cu cărămidă, alţii ca pe un borcan pe care îl umplu cu experienţe, eu prefer să o vizualizez ca pe un drum din Hansel şi Gretel unde în loc de frimituri, las bomboane de ciocolată. Şi când voi privi în urmă, cu siguranţă vei fi una dintre M&Ms, un reper care a marcat o dorinţă de a fi mereu veselă, înconjurată de cele dragi, să fiu mereu fidelă principiilor mele, cele care constituie bazele lucrurilor pe care le avem în comun.
              Şi oricum, madam Babanovici, distanţa nu face răni decât dacă erau deja acolo. Şi la noi nu este cazul. Aşa că nu te speria de plecare, de distanţă, pentru ca acasă nu e un loc fizic în spaţiu, acasă e oriunde poţi comunica cu cei ce nu-ţi arunca amintirea, după ce au închis uşa după tine. O să aducă sentimentul de acasă fiecare vizită, fiecare discuţie pe net, şi cine ştie... o să ajungi să tunezi conceptul de "acasă" în ceva cosmopolit!
              Aşa că eu nu îţi spun un simplu “pa”, ci un “pa” de la “para siempre”! Şi nu uita că vom avea întotdeauna Parisul... de făcut! Te iubesc, Madushka mea dragă. XOXO!

Publicité, fraternité, egalité

         Suntem ceea ce vedem. Fie că vrem, fie că nu, fie că tragem cu ochiul, ne ascundem privirea, privim pe sub gene sau servim ocheade. Suntem sclavii propriilor experienţe şi ne croim principii din ceea ce vedem şi apoi procesam ca adevăr absolut.

        Şi mă întreb adesea...ce vedem? Pentru că e clar că unii avem ochelari de cal, alţii lentile colorate în roz, şi cei mai mulţi binoclu performant care depăşeşte aria propriei ograde şi plonjează în treburile altora. Şi ghici ce? Tocmai acolo erai aşteptat ca să prinzi momeala comercială. Privind aparent din proprie iniţiativă, ajungi să râvneşti la bunurile altora, să-ţi doreşti să trăieşti o istorie pe care unii ţi-o vând ca unică, pe când ea e doar o altă ediţie a unui scenariu repetitiv.

     Vedem povesti prefabricate în studiorile publicitarilor, privim convergent cu obiectivele de marketing şi de vânzare, ne ingramadim toţi în grupuri ţinta şi transformăm realitatea într-un traseu previzibil de transformare din potenţiali păcăliţi în fraieriţi garantat.

Nu, nu e chiar atât de dramatic. E doar jungla societăţii postmoderne, unde reciclam vise şi ne batem pe teritoriile neexplorate din mintea consumatorului. E un paradis al creativilor, un Eden cu plan de afaceri în care Eva consumerista musca extaziată din mărul agresiv promovat de către mai marii draci ai rafturilor.

       Publicitatea e un virus care ajunge să înglobeze o lume întreagă, să o programeze, să creeze clişee şi atitudini care să incleste la rândul lor alţi adepţi, ca nişte ambsadaori neincoronati în căutarea propriilor identităţi. Dar identitatea nu mai e un concept fix, ci un atuu asumat şi în continuu modelat conştient şi inconştient, pentru a se alinia la ţinte despre care nu se ştie cum ţi-au ajuns implantate în minte.

     Suficient cu războaiele armate, de acum vine revoluţia publicitară, o bătălie asupra definirii realităţii, păstrării unui strop de obiectivitate într-o lume în care atât noţiunea de strop cât şi cea de obiectivitate au devenit relative.

       Stop. Crezi că ai înţeles despre ce e vorba? Don Draper spunea în scena mea preferată din Mad Men, în care personajul feminin îi spunea că nu s-a căsătorit pentru că nu s-a îndrăgostit: “Motivul pentru care nu ai simţit iubirea este pentru că nu există.  Ceea ce numeşti tu iubire a fost inventat de tipi ca mine, ca să vândă dresuri. Te naşti singur şi mori singur, şi lumea asta aruncă doar un set de reguli peste tine ca să te facă să uiţi de lucrurile astea”

     

         Asa sa fie? Ce-ai spune dacă , de fapt, aş prezenta acum publicitatea ca un  monument al libertăţii? Pentru că asta e, o declaraţie a omului liber, un generator de alternative, un teren fertil de opţiuni promovate diferit, în cantităţi diferite, disponibile neuniform şi care totuşi, coexista echilibrat, ca o societate democrată unde fiecare e pe barba lui şi-şi culege atât cât seamănă.

         Puţin derutant pentru deja fixată idee de publicitate manipulatoare? Dar tu nu eşti un om fără discernământ căruia îi este băgată cu lopata o idee, nu? Eşti de acord? Şi atunci de ce publicitatea ar fi lopata magică ce reuşeşte să îţi sape în creier fără lobotomie?

          Vezi? Deja ai două opţiuni : să crezi sau nu în influenţa publicităţii, în propriul discernământ şi să încerci să digeri obiectivitatea în termenii unei societăţi neomogene, cu şanse inegale, aşa cum libertatea actuală este conturată. Ce e obiectivitatea cand majoritatea deciziilor le luam pe baza emotionala? Ce e obiectivitatea cand cantarim deciziile pe un taler al unui contxt singular, puternic personalizat, cernut anterior printr-un joc al intamplarii?

          Aşa că dacă eşti ceea ce vezi, ţine cont că nu nu vezi lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum eşti tu!

Referendum, furtişaguri şi mustăţi

Dacă Băsescu ar fi fost pe Titanic, m-aş fi asigurat ca Bruce Willis era în vacanţă în acea perioadă. Aşa că e un lucru cert aversiunea mea faţă de acest domn marinar mioritic cu tendinţe dictatoriale şi predispoziţie către vânzarea ţării. E clar, dacă i-a luat ani buni să-şi dea seama că şuviţa aia nu-i acoperea chelia, nu cred că va realiza vreodată că acceptul umilinţei nu acoperă chiar toată ţara.
Chiar şi cu o antipatie cronica cu simptome vechi faţă de preşedintele suspendat, nu pot să nu observ lipsa de inspiraţie în campania USL-ului pentru Referendum. Creionată într-o linie ce aduce grav cu spoturile de tip testimonial ale proiectului Roşia Montană, propunerea de promovare mi se pare puţin credibilă şi puţin tâmpită.
De câteva zile, tot oraşul e împânzit de afişe cu iz politic, care au ca obiectiv să scoată fiara din tine şi s-o trimită în ringul Referendumului, avându-l ca toreador pe junele Traian Băsescu, înarmat cu noua culoare albă. Prima impresie e dată de o viziune de ansamblu, scurtă şi cercetătoare, ca şi cum ai privi o femeie care îţi spune că rivala ei e femeie uşoară. Aşadar, o priveşti circumspect, să vezi dacă nu cumva şi ea, la rându-i, a călcat strâmb. Şi ce să vezi? În toiul văicărelii, observi o gramatică stricată la dinţi care trădează o lipsă de implicare acută. Păi cum, dragi zavragii, să trântiţi ditamai afişul în mijlocul târgului (mai exact, în intersecţia Titan), pe care să scrieţi ceva la modul „Trebuie să fim mândrii că suntem romani.” Punând i-ul în plus pe seama faptului că a fost regurgitat după o muşcătură prea zdravănă din ciolan, mă gândesc că nici „romani” nu se referă la băieţii ăia musculoşi din Antichitate care au lansat moda cu sandalele cu multe curele.
Dar esenţa „dubioşeniei” sta în mesaj. Abordarea asta vindicativă de tip: „Ţi-a furat locul de muncă. Tu ia-i funcţia” mi se pare puerilă şi uşor de trântit la pământ. Peste tot pe unde mergi, vezi oameni agăţaţi din agenţii de casting, aruncaţi lângă un text telenovelistic scris în grabă, lângă care neapărat un slogan plin de ură, fără pic de raţiune. Poate că antipatia mea faţă de campanii tip testimonial, pe care le consider cele mai mincionoase, mă face să ignor faptul că abordarea merge la ţinta propusă, şi anume masa. Pentru că masa e crescută în spiritul „Mami, Ionel mi-a furat trenuleţul.”, la care mă-sa zice „N-are nimic, ia-i şi tu lopeţica!”. Aşa că treaba probabil merge ca unsă, dar unde-i mai pui şi pe aia cu alte valori? Or mai fi şi d-ăştia care nu se mai gândesc la trecut, ci pur şi simplu îşi doresc să aducă ceva bun pentru viitor, nu să elimine pe cineva care i-a călcat pe băşică, că restul mai vedem noi. Hai să fim serioşi, şi eu am o listă cu porcariile pe care mi le-a făcut Basescu, dar îmi vine cineva mai bun în loc? Hai să ne legăm şi de asta când facem o treabă.
La o adică, dacă spionii lui nea marinaru’ar fi fost strecuraţi în ceaunul cu poţiune magică de la USL, ar fi venit să-i dea raportul lui boss şi ăsta ar fi putut să vină repede cu contracampania pe ideea „până acum am făcut sacrificii ca să trăim bine, de acum vom culege roadele efortului nostru”. Zbang şi s-ar fi spălat pe mâini.
Şi ce te mai faci cu ăia care sunt nehotărâţi, dar care nu pun botul la mesaje hiperemoţionale şi se mai gândesc şi în perspectivă. E drept că exemplele negative au întotdeauna mai mult impact decât cele pozitive, dar şi ăştia au momelile lor, pe care trebuie să le consideri în mod independent de restul publicului ţintă.
Cum zicea mentorul meu, Marius Luican, dacă atributul în jurul căruia se realizează campania nu se reflectă la target, schimbă! Dacă tu urli în dreapta şi-n stânga că o să ajungi primar şi o să omori câinii comunitari să scapi Bucureştiul, şi cota ta de piaţă migrează la ăla care zice că o să acţioneze creştineşte, păi renunţă la idee şi scoate-n faţă faptul că ai mustaţă şi eşti om serios şi responsabil (acesta este un pamflet şi orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare).
Şi acum daţi-mi voie să mă urc pe-o şa, că v-am spus povestea aşa, şi să vă mărturisesc că eu mă duc la Referendum şi sper să nu se fâsâie iar în punctul culminant. Merg să pun ştampila, fără să am la căpătâiul patului vreo icoană cu un politician. Merg s-o ard apolitic, doar cu gândul că trebuie să dezbrac de aparenţe şi promisiuni electorale pionii aflaţi pe această tabla de joc, trebuie să-i scutur bine până le cad toate intenţiile alea groase de furtişag şi să îmi spun şi eu părerea despre trecut şi viitor, într-un prezent în care toţi se umflă ca nişte curcani cu mărgele.

Zâmbet de …Lolita

Comunitatea Amish are un proverb care spune aşa: “Străinii râd pentru că suntem diferiţi. Noi zâmbim pentru că ei sunt toţi la fel.” Şi au dreptate, într-un mod în care, conştientizându-l, parcă îţi vine să te faci Robin Hood, să furi de la ceasul lui Becali până la ouăle lui Năstase (doar-doar de-or fi Fabergé) şi să sponsorizezi maşina aia care dă timpul înapoi.

Înainte, verile erau toride şi fără braziliencele lui Mazăre. Şi înainte, soarele ardea corpuri înmiresmate cu sevă de mare şi aroma de fire de nisip, şi fără ca acestea să se angajeze într-un ritual competitiv de agăţare de fluierături reglatoare de mândrie şi stimă de sine. Înainte, vedeai trupuri rubensiene lângă siluete rahitice şi nu ştiai cum să realizezi o ierarhie a frumuseţii. Erau pur şi simplu diferite. Şi asta era ok. Înainte, era sexy să fii tu, fără să schimbi sârba generatoare de voie bună pe o sambă generatoare de striptease. Şi nici măcar Nostradamus n-ar fi putut prezice că duritatea fundurilor de lemn avea să fie devansată de duritatea fundurilor de brazilience.

Astăzi, nu se mai promovează diferenţa, astăzi se vinde o uniformă corporală întreţinută cu sudoare şi complexe, un etalon de senzualitate tradus într-o singură limbă, şi aceea cea a sexului precoce, fără remorci sentimentale, fără riscuri de explozii uterine de 9 luni.

Astăzi, vara vine cu un singur produs, cu factor de protecţie emoţională relativ, cu ingrediente aparent naturale dar de fapt, modificate genetic într-un laborator al consumerismului unde conservanţii deviază ritmul şi direcţia de creştere de altădată. Şi pentru că acest produs trebuie să aibă monopol, încet-încet, au dispărut alternativele. Pentru că vara se vinde un singur lucru, şi dacă acela nu e sexul, toate eforturile sunt zadarnice şi nostalgice, ca şi cum ai aştepta să vină un tren ponosit într-un aeroport de ultima generaţie.

Şi chiar dacă pofta vine mâncând şi societatea nu se mai satură de veri fierbinţi, schimbarea nu vine ca atare şi se aşază ca un rege nou şi sprinten pe tronul unuia ce s-a ofilit, respins de proprii ostaşi. Noul rege vine cu propriile principii şi tabieturi şi când zice odată “hop”, se cutremură toate cărămizile pe care cândva se sprijinea cetatea. Şi cum să mai iei Bacul când doar gândul la vară aduce imagini din paradisul musulman, cu zeci de fecioare care în varianta modernă sunt fecioare doar la zodie... Cum să te mai gândeşti la binele ţării când de şefia ta depind escapadele estivale în locuri unde şi Dumnezeu îşi acoperă privirea?!

Atributele verii, de care se agaţă tot, toţi şi toate, ca să iasă în faţă, sunt rezumate într-un zâmbet: unul ştrengar, cu o privire şireată, cu ochii mijiţi de mister, cu pomeţii fierbinţi şi înroşiţi de soare şi cu o expresie indescifrabilă în cuvinte, ca şi cum ar fi scrisă într-un alfabet Braille pe care doar atingerile să-l poată citi. Înainte, provocarea se reflecta într-un zâmbet de Monalisa. Astăzi doar Lolita răzbeşte în vremuri de secetă.

Ţară, ţară, vrem afară

Când eram mică, nu mi-a spus nimeni „ieşi afară”. Nu din cauza unei discuţii „de adulţi”, nici pentru că aş fi fost vreodată obraznică şi nici măcar pentru că aş fi stat în capul unei persoane care să fi vrut să fie singură. Aşa că iată-mă aşteptând aproape 20 de ani ca să... ies afară. Nu, nu m-aţi înţeles. Ca să ies afară din ţară. Pentru că din momentul în care am cunoscut mirajul străinătăţii, fiecare „afară cu tine!” spus în glumă de vreun coleg grăbit, orice „vii afară pe la 8?” al vreunui băiat cu ochi de abanos, oricare „hai, scoate afară toate sentimentele şi vorbele apăsătoare care te sufoca” al mamei... eh, toate s-au convertit în capul meu în invitaţii de nerefuzat de a traversa graniţele ţării. Şi-aşa visam la ţări prinse în cuiul hărţii, întinse între meridiane şi paralele, mânjite cu sudoare şi pauze de tras sufletul, în căutarea întregirii.
Pe măsură ce globalizarea duce către un imperialism iminent şi tribalizarea se dezvoltă ca fenomen de autoapărare, mă surprind prinsă între o dorinţă de a-mi păstra rădăcinile şi cea de a-mi găsi jumătatea, şi nu aia cu barba nerasă şi arsă de soare, ci acea parte a sufletului care mi-a luat-o înainte, jucând o leapşă nesfârşită. Mă surprind cu gândul că locul meu nu e un loc fizic, ci o călătorie în timp şi spaţiu, un bildungsroman care se scrie doar desprinzându-mă de facilităţile de care devin, zilnic, tot mai dependentă. Se spune ca viaţa începe atunci când îţi depaşeşti limitele confortului. Aşa că…să-i dăm drumul.
Ţin minte că prima ieşire din ţară, Turcia ca-n cazul multora, a fost cruntă şi revelatoare. Mi-am dat seama cât de prinsă sunt de globul de cristal în care mi-am creat lumea, cât e de greu să te deschizi în faţa unui univers atât de mare încât îţi simţi pielea crăpând adaptându-se la noile dimensiuni, lăsând neacoperit un suflet timid dar plin de speranţă şi o minte încăpăţânată să rămână în limitele confortului. Şi apoi, rând pe rând, fiecare ţară şi fiecare oraş au produs noi crăpături, dar mintea a început să se înveţe şi să accepte dinamica sufletului.

Cea mai intensă a fost experienţa de la Terezin, lagărul de evrei de lângă Praga, unde clepsidra s-a răsturnat iar timpul s-a oprit concomitent cu inima multor suflete ce încă bântuiau împrejurimile. Să simţi energia acelor locuri şi să auzi parcă strigătele mute ale unor oameni împotriva cărora percepţia s-a întors fără drept de apel, ei... aia chiar se numeşte experienţă unică. Şi ţin minte că-n dimineaţa aia nici nu doream să mă ridic din pat iar ore mai târziu, ascultăm cum fiecare deţinut trebuia să doarmă pe jumătate de metru de lemn nefinisat, într-o celulă fără geam. Şi atunci când ceasul îi suna, era condus pe un tunel strâmt ca o păstaie, condus de un străjer în faţă şi unul în spate, pe un drum luuuung, ca să-şi conştientizeze agonia şi lipsa de speranţă. Şi ajuns în camera de gazare, avea să fie doar un număr lipsă pe lista unuia mai bine protejat de soartă. Iar restul... restul nu erau decât cadavre în curs de devenire, ascunşi în temniţe unde mintea încă liberă le era şi prieten şi duşman. Pentru că tot acolo, există o cămăruţă care încă arata decent, prezentată mereu Crucii Roşii ca fiind dormitorul deţinuţilor. Adevărul era că niciun picior de evreu nu călcase vreodată pe acolo.

În schimb, Roma a avut un alt parfum de istorie, o boare de mosc într-o zi toridă, în care prezentul priveşte nostalgic spre trecut şi îi aruncă o privire neajutorată, cu un oftat estompat de mândrie. Şi acolo am aflat că România nu are figură unui cerşetor resemnat în faţa unui handicap creat de vreun şef de mafie ca să producă bani, ci zâmbetul aparent murdar de carii al unui copil needucat în ochii unui străin plin de compătimire, care nu ştie că acel flăcău nu e nici prost nici nespălat, ci doar a mâncat Oreo. Acolo, stând la coadă unui muzeu, un străin ne-a plătit fără nicio cerere sau obligaţie biletele. Iar soţia lui ne-a zâmbit amabil şi fiecare am luat-o pe drumuri diferite. A făcut asta nu pentru că ne diferenţia un statut, ci pentru că ne apropia o sete de cunoaştere.
Iar Spania a fost promisiunea împlinită a vieţii mele, un început de vis şi un sfârşit de aşteptare. A fost ţara în care îmi doream cel mai mult să ajung şi nu pentru că îi cunosc limba, sunt îndrăgostită de cultura şi de oamenii ei, sau sunt dependentă de mâncarea picantă şi care ţi se întipăreşte în minte că o gravură. Ba nu, mint, şi pentru astea. Dar cel mai mult, îmi doream să ajung aici pentru că ştiam că e jumătatea mea pierdută. M-am dus în Spania singură şi cu îndoieli, pentru că nu mai plecasem niciodată de capul meu din ţară. Eram doar eu cu mine şi-n avion nu mă puteam opri din a-mi face probleme. Când am ajuns acolo, Diana cea solitară a găsit o sete de viaţă şi de socializare ca-n poveştile cu petreceri împărăteşti, Diana cea timida şi autosuficientă a ajuns dependentă de experienţe noi, îmbogăţite de companii plăcute şi zâmbete intense ale căror farmec era că nu aveai să le mai vezi niciodată. Diana cea lipsită de orientare şi de iniţiativă şi-a găsit jumătatea în Diana care s-a plimbat singură în Madrid, a petrecut câteva staţii de metrou alături de un dominican cu nume de dansator, a renunţat la caracterul hiperresponsabil şi overcontrolling în favoarea unei festivităţi de schimbare a gărzii întârziate dar recompensate cu dialogul unei gărzi minione dar cu zvâc de spaniol. Reticenţa rasială din ţară a pălit în favoarea adoraţiei cu care priveam mix-ul etnic din fiecare vagon de metrou, la fel şi teama de necunoscut şi iubirea de reguli, care s-au spulberat sub pantofii cu toc ai dansatorilor de flamenco pe care i-am savurat până târziu în noapte, când cine ştie dacă aveam să mai prindem ceva ca să ne întoarcem acasă.

Şi ce semne să mai aştept că nu trebuia să mai plec în veci de acolo când în ultima zi, am avut peripeţia vieţii mele. Cum adunasem în bagaj kile de fructe şi iarna şireată din Madrid mă condiţiona nepoliticoasă, iată-mă cu trei straturi de haine: cu un pulover în colţuri care atârnau mai jos decât paltonul până la şolduri şi cu nişte cizme care chiar în ziua aia s-au rupt la jumătate. Arătam ca o cerşetoare cu imaginea asta care nu-mi făcea cinste şi unde mai pui că nici n-am ajuns bine la metrou, şi mi s-a rupt geamantanul. Şi dă-i, printre înjurături şi nervi, târăşte 32 de kile, arătând mai rău că Dev Patel din Slumdog Millioanire, până la check in-ul care s-a deschis cu jumătate de oră mai târziu. Şi de parcă n-ar fi fost suficient, când să dau să trec pe poartă, după ce mă trecuseră şi restul apelor de după apele pentru 3 straturi de haine, la gândul că aş putea depăşi limita de kilograme la bagaj, alt obstacol! Cum cizmele mele rupte erau blocate chiar la mijlocul fermoarului şi nu puteam nici să le inchei şi nici să le dau jos, aud că nu pot trece poarta decât dacă mă descalţ. De, aşa era procedura şi cum gingerii au trecut cu antecedente, se prea putea să fi avut în cizma buclucaşă o bombă sub unghii, că doar colţurile atârnând pe sub palton îmi dădeau figură de kamikaze. Degeaba i-am explicat că aveam cizmele rupte şi că nu mi le puteam desface, că ea continua să-mi spună „Dacă nu te descalţi, nu te urci în avion”. Şi aşa vitează cum mă făcuse Spania, m-am apucat de mi-am tras de cizmă până mi-am rupt-o de tot. Dar cui îi mai pasă când la o oră distanţă aveam să mă urc în avion, să nu mai târăsc 32 de kile după mine, să nu mă mai topesc sub mândreţe de outfit de cerşetor... Spania nu vrut să mă lase să mă întorc şi nici eu nu doream.

Şi uite aşa, nimeni nu îmi spune nici acum „ieşi afară!” pentru că ajunsă în ţară, revin încet la felul meu de a fi, iubitor de cocoloşenie şi amator de griji lipsă. Dar exemplele încep să curgă, semn că nu sunt singura căreia străinătatea îi face cu ochiul. Cu ani în urmă, străinătatea mi-a furat o speranţă. Apoi rând pe rând, prietene dragi şi modele de viaţă au ales alternativa morenitelor cu fuste de flamenco, ciocolatei belgiene, landurilor cu nume care nu pot fi scrise pe twitter în cadrul unei propoziţii ,sau alta urmează să plece în ţara unde ungurii nu mai sunt nevoiţi să ceară autonomie în timp ce cealaltă se pregăteşte să petreacă aproape un an în ţara unde cazzo cavalle nu se traduce prin "caşcaval". Şi atunci, dacă inima cere şi semne apar, nu mai aştept să îmi spună cineva „ieşi afară”, aştept doar uşa să se deschidă şi cheile să le arunc la plecare.

Supereroi

Noi, oamenii postmodernismului, avem impresia că am reinventat roata prin distorsionarea viziunii clasice şi transformarea ei într-o gogoaşa de la Dunkin‘Donuts. Dar la o privire mai oacheşă asupra lumii, ne dăm seama că unicul mod în care am evoluat a fost reciclând istoria.

Aşadar nici măcar supereroii nu sunt pe de-a-ntregul fructul ideilor noastre, în încercarea de a imagina un nou Neil Armstrong mai Hulk-uit şi mai Thor-uit, ca să ajungă pe Marte, de această dată. Supereroii sunt o aspiraţie veche de când lumea, de când Xena se bătea cu zeii şi de când zeii nu vorbeau engleza.
Aşadar, dacă eu aş putea fi un supererou, daţi-mi voie să-l ignor pe Joss Whedon şi să-i fur un pic din ideile lui Rousseau. El povestea, la vremea domniţelor cu perechi de budigăi pe sub rochii ample şi încorsetate, că dacă ar exista un inel care să îl facă pe om invizibil, acesta şi-ar permite toate nelegiuirile de la care, de altfel, de teamă pedepsei, se abţine.
Aşa că, după primul pas în agenţia de publicitate, mi-aş pune acest inel şi m-aş face una cu aerul. Şi-aşa, ferită sub această invenţie popularizata de Harry Potter, aş intra după bunul meu plac, în fiecare departament.
Aş începe chiar cu Account-ii. M-aş strecura în cămăruţa lor şi aş sta doar să-i privesc cum desfac iţele între clienţi şi agenţie, cum rezistă eroic în fata presiunilor, pentru că ei sunt nodul în care sunt legate toate departamentele. Şi pentru că ei n-ar şti de existenţa mea, aş putea să învăţ meserie fără cenzură şi fără menajamente, pentru că ei şi-ar urma rutina, dându-mi cel mai genuin exemplu. Şi profitând de starea mea ascunsă, m-aş aşeza cu ei la birou şi le-aş umbla prin fişiere, atentă şi fără să stric un mega, doar-doar să văd dacă sunt şi eu în stare să duc la capăt ce se meştereşte pe aici.
Şi când aş obosi de munca lor, m-aş duce direct la Strategie. Şi la fel m-aş aşeza pe un colţ de canapea, doar să-i privesc cum incarnează obiectivele în acţiuni precise. Să stau acolo şi ei să nu ştie, asta ar fi o lecţie bună pentru că puterea exemplului este grăitoare.
Şi în final, cum ce-i mai bun se lăsă la urmă, aş fugi la Creaţie, unde un copy şi un art tocmai ar dezbate ideea unui om invizibil. Şi cum m-aş simţi cu musca pe căciulă, m-aş ascunde într-un colţ, să-i ascult mai bine. Dar vorbăraia lor s-ar transforma într-un insight puternic şi m-aş trezi încolţită de caracterul precis al descrierii lor. Mi-ar menţiona fiecare mişcare pe care am făcut-o astăzi, fiecare pas pe care l-am înaintat şi m-aş întreba, în final, sunt eu reală sau sunt doar fructul imaginaţiei lor?
Şi înfricoşată de ideea pe care mi-au sădit-o, aş alerga ca o Cenuşăreasă în ceasul al doisprezecelea, de teamă că acoperirea mea a fost desconspirata. Şi ajungând acasă într-un suflet, mi-aş lua răgaz şi-aş pune totul cap la cap şi-aş decide hotărâtă: mâine mă voi duce la agenţie fără inel pentru că nu există supererou mai fantastic decât omul care reuşeşte să fie cea mai bună variantă a sinelui.