Eroii renegaţi ai prezentului

Când eram mică, credeam că pentru a fi publicat şi recunoscut ca şi poet sau prozator, trebuia să fi murit. Eram convinsă că aceasta este condiţia de bază pentru care Eminescu ajunsese în manualul meu de şcoală primară.
Dar nu mă învinovăţiţi. Niciunul dintre marii monştri ai literaturii nu trăia când generaţia mea a ajuns la şcoală iar România era evocată doar prin spirite apuse, ca şi cum ea însăşi nu era mai mult decât un cimitir al valorilor.
Dumirindu-mă, mai târziu, că lucrurile nu stăteau aşa, oficial, mi s-a părut nedrept. De ce laudele să fie adresate doar către trecut? De ce să condamnăm prezentul la o frustrare nemotivata, doar pentru că ne e prea frică sau prea ciuda să ne cinstim oamenii care merită?  În ei  încă fierbe sângele de atâta efort nerecompensat.
Hai să-i băgăm în manuale de istorie, hai să denumim staţii de metrou şi străzi după ei, hai să le arătăm că-i preţuim la fel de mult, sau poate chiar şi mai mult pentru că îi putem atinge! Hai să nu le pângărim succesul şi hai să ne adaptăm la postmodernitate şi să le recunoaştem valoarea, chiar dacă nu au coborât de pe un cal numit Catalan pentru a-şi dobândi faima.
Maia Morgenstern, Carmen Tanase, Stela Popescu, Arsinel, Dan Puric, Loredana Groza, Horia Brenciu si multi altii care ar ocupa randuri si randuri...unde sunt?
Şi  ca să ne adaptăm vremurilor noastre, hai să recunoaştem : cine a adus România pe buzele întregii lumi prin celebritatea-i mondială? Da, fără tztz-ituri sau snobisme de filosofi fundamentalişti, trebuie să recunoaştem: a reuşit. Fără a avea inteligenţa lui Nicolae Paulescu, romanul care a descoperit insulina, sau fără strategiile militare ale lui Mihai Viteazul, Inna este o misionară a României vremurilor sale.
Nu putem ridica volumul vocii într-o lume în care comunicarea se face prin alfabetul Braille. Nu putem judeca după valorile trecute o lume eclectica, dar prezenta, ce reflecta mai mult ca niciodată îmbinarea armonioasă a kitchului culturii pop cu mândria naţională.

Şi d-aia îmi place Inna. Poate că nu ştie prea multă engleză şi poate că multe noţiuni elitiste îi sunt străine. Dar e al naibii de bună în a duce numele României departe, fără a folosi „senzationisme” peiorative : crime, furturi sau probleme etnice, şi nu se opune ideii că şi ea, la rându-i, trebuie să înveţe reguli încă valabile, pentru a se face respectată. Pe limba lumii actuale, Inna deschide calea României pentru un drum mai bun. Dacă România va şti să profite de şansă, fără să muşte invidioasă mana echipei care i-a oferit-o,  poate nu vom muri sub umbra snoabă a trcutului...

România mea

Dacă sărbătorile religioase şi-au pierdut esenţa în capcana consumerismului, de ce nu ar face-o şi sărbătoarea naţională?

La televizor, ziua României este exploatată prin zeci de găselniţe mediatice care nu-şi tinesc cârligul spre sentimentul tău patriot, ci spre nevoia ta de divertisment, nuanţata cu un pic de spârc naţional.
Dar dezbrăcată de costume populare şi decoruri tricolore, televiziunea scoate la iveală aceiaşi sâni siliconati şi rânjete regizate. Iar de vrei să evadezi în stradă, nu vei găsi decât huiduielile oamenilor ajunşi la disperare care eclipsează cu mult reprezentaţiile militare.
Şi-atunci? Unde cauţi românismul când în jur nu este decât o diversiune? Cui dedici bătăile inimii tale, cu o mândrie românească pe care cauţi s-o explici şi altfel decât în termeni  superficiali?

Caut-o în tine. În experienţele tale. În motivele tale şi numai ale tale. Nu cauta citate emoţionante despre trecutul românesc. Nu cauta inspiraţie în alţii pentru România ta. Fă-ţi propria Românie, pentru că lumea nu va deveni mai bună decât dacă noi dăruim lumii oameni mai buni.

Darul suferinţei

Connect-r n-a dormit în această vară. Și chiar dacă asta e o tactică de tortură pentru a determina să vorbească teroriștii prinși, se pare că lui i-a prins bine. Pentru că spune lucruri frumoase.

 L-am surprins într-o emisiune vorbind despre un tatuaj pe care îl avea, citat din Sf. Ioan Gură de Aur. Pe mâini, are tatuat: "DARUL DE A SUFERI ESTE MAI MARE DECÂT DARUL DE A FACE MINUNI. DE FIECARE DATĂ CÂND SUFERI, DUMNEZEU ȊTI RĂMÂNE DATOR!”

 Și brusc, parcă toate lucrurile care m-au durut au început să capete sens. Cu toţii avem dorinţe a căror neîmplinire ne-a marcat. Cu toţii avem un „dacă ar fi fost...” care ne-a urmărit ca o fantomă până când ne-am obişnuit să-l acceptăm în viaţa noastră. Cu toţii avem un sertar al minţii sub forma unei răni, pe care vrem să-l ţinem închis, dar pe care cutremure ocazionale îl mai zdrăngăne puţin.

 Dar, în timp, rănile se închid  și chiar dacă rămâne o cicatrice urâtă, iată...ea e doar un semn care să aducă aminte karmei că mai are de încheiat niște socoteli cu noi. Și mie mi se pare că roata deja s-a întors, în cazul meu. Au început să se împlinească vise, să se întâmple lucruri bune, să îmi dau seamă că, în momentul ăsta, am doar oamenii de care am nevoie și care îmi fac bine iar direcția în care merg este, cu siguranță, una bună.

Aşa că eu astăzi sunt recunoscătoare. Sunt recunoscătoare pentru lucrurile mici şi mari care fac zilele să nu semene între ele, dar îmi produc, în aceeaşi măsura, zâmbete cel puțin de-o şchioapă. Şi sunt recunoscătoare pentru oamenii care s-au cernut prin sita timpului şi care îmi dau energie, optimism...şi o şansa să evoluez. Sunt recunoscătoare pentru fiecare detaliu care a debutat cenuşiu, ba chiar negru, şi-n timp s-a albit, de-mi luminează zilele. Sunt , pur si simplu, recunoscătoare pentru tot.

 Cred că toată lumea poartă un colier de perle în suflet, stufos și greu, creat din lacrimile de peste ani. Nu-l renegați, purtați-l cu respect...e magnetul de care se vor lipi, cândva, dorințele care se lasă așteptate. Dar doar acelea care sunt menite a se împlini. Pentru că Dumnezeu nu-ți da ce îți dorești....ci ceea ce ai nevoie.

 

Greu de decis: de vorbă cu trecutul, prezentul și viitorul

Ca trei concurenți la un quiz televizat, trecutul, prezentul și viitorul se bat în intensitate și în șarm, pe scena vieții noastre.

 Trecutul, cu privirea-i nostalgică, și cu aerul de atotcunoscător, dar lipsit de energie și cu un caracter posac, invocă amintiri dulci-amărui fără de care  nici zâmbetele nici lacrimile nu și-ar găsi coerenţă.

 Prezentul, cu pieptul în față, apăsând pe cuvinte ca pe clapele unui pian, se scutură ca un curcan, atribuindu-și toată atenția, dar trucurile lui de adolescent rebel nu-i dau decât un aer simpatic de semidoct.

 Viitorul, mizând pe ochii săi pătrunzători și pe misterul ce-l croiește în juru-i, pare mai degrabă un traficant de carne vie, mascat sub promisiunile unui model cu față comercială.

 Impovărat de promisiunile lor măgulitoare, te plimbi cu ei ca și cum ar fi trei tovarăși de drum. Dar fie că negi, fie că încerci să-ți echilibrezi decizia, tot ai un preferat.

 Ai zice că-i prezentul. În fond, el e singurul palpabil, restul sunt stafii din capul tău. Prezentul e căpos și arogant, și se poartă de parcă ar  fi nemuritor. Și cine i s-ar opune, când el căra comori contemporane?! Nu-i el ce ține-n mâini o lume digitalizată, cu icoane din ecrane LCD de unde urlă realitatea întemnițată? Și-atunci, e simplu. Prezentul este cheia. Dar ce ușă deschide...asta nu-i stă în putere să afle...

 Asta-i treaba viitorului, el e cămila ce-ți cară în spate, speranțe și vise, ancorate cu o greutate apăsătoare de calcule și precauții. Și cât de grea e ancora asta, doar tu o poți decide. Deși în sinea ta, ești conștient că ai face bine să mai arunci din greutate, înainte să dobori cămila de atâtea griji anticipate.

Iar trecutul...adesea renegat, este ca un bătrânel pierdut și amintit doar atunci când singurătatea e copleșitoare sau dă bine să te legi de el. Și chiar dacă se ascunde pe sub preș, atunci când ocaziile o cer, sunt mulți care se întorc în timp și i se închină, cu nostalgie și durere. Uneori, e înșelător, își ascunde ridurile în dulceața depărtării, pozând mai sprinten decât e, și redă o iluzie cum că ar fi strălucit mai puternic decât a făcut-o. Unii se pierd, copleșiți de prezent, în lumina pe care trecutul o pretinde...și de ce nu, când el e izvorul vieții însăși, cu bune și cu rele. 

 Și privindu-i în ochi pe toți trei, cum mă imploră din mimică lor parșivă, să-i prețuiesc și să-i slăvesc ca pe niște zei întorși din război, mă bufneşte râsul. Și nu pentru că vreunul ca trecutul ar fi surd, de atâtea reproșuri auzite. Nu pentru că prezentul e umflat la față, de-atâta aruncat cu capul înainte. Și nici măcar de mut ce e viitorul, tot urlând după discipoli.

 Râd pentru că și eu și ei uităm un lucru, în scena asta efemeră, norocul face jocul!

La mulţi ani, Di!