Am câstigat o bicicletă

Mie tare-mi place sa particip la concursuri. Si s-au adunat cateva de cand am aceasta deprindere.

Iata ce-am scris si mi-a adus o bicicleta la concursul organizat de "Zile si nopti", in care se cerea sa promovam spatiile pentru biciclisti:

O reclamă celebră spunea că cele mai multe accidente se petrec în casă. Dar imaginaţi-vă un hol strâmt şi lung, adesea acoperit de obstacole ascunse şi care, în loc de pereţi, are maşini furioase, care merg haotic şi fără semnalizare. Aaa, staţi nu e nevoie să vă imaginaţi, e suficient să mergeţi prin Bucureşti cu bicicleta şi deja se reconstruieşte o scenă veritabilă din psihedelicul Alice în Wonderland.

Da, greutăţile bicicilistilor sunt deja ştiute dar se pare că aflarea unei căi de rezolvare necesita chiar şi mai multă imaginaţie. Aşa că, dacă aş scoate capul out of the big box of Bucharest, aş începe prin a da substanţa iniţiativelor create doar de dragul de a le da curs. Mă refer la faptul că piste de biciclişti există în oraş dar nimeni nu le respecta. Nu sunt nimic mai mult decât un covor galben pentru pitipoancele daltoniste sau un joc de şotron mai diferit pentru copiii din parc. Şi atunci, cum să-i convingem? O idee SF ar fi să instalăm nişte senzori la marginea marcajului şi de fiecare dată când cineva îl depăşeşte şi intră pe pistă, să se audă un claxon de bicicletă. Dar revenind cu picioarele pe pământ, probabil că un prim pas ar fi că poliţiştii comunitari care îşi plimbă nasurile pe cai în parcuri să se ocupe şi de drepturile bicicliştilor.

Şi dacă ceea ce e deja făcut ar fi respectat, ar trebui să ne aruncăm privirea şi la ceea ce mai poate fi făcut. Începând cu o campanie de conştientizare prin mijloace neconvenţionale.

Aş începe prin stencils-uri prezente în zonele populate de biciclişti şi probabil că logo-ul imprimat ar fi un biciclist hipster care merge pe bicicletă cu mâinile intinse pe orizontală ca să asigure distanţa dintre el şi cei ce-i invadează teritoriul. Apoi aş organiza un flashmob al bicicliştilor undeva într-un parc, lânga o pistă cu o coregrafie din biciclete. Şi aş completa campania cu nişte print-uri outdoor care înfăţişează o maşină care merge doar pe 2 roţi laterale pe o pistă de biciclişti, în timp ce zeci de bicicilete circula pe carosabil.

Şi într-o lume ideală, în care problema parcării va fi privită cu aceeaşi seriozitate ca cea a lipsei de spaţiu pentru bicicilisti, probabil că aş continua campania cu măsuri palpabile de a face loc bicicliştilor, aceşti eroi ecologici uitaţi de lumea consumeristă în goană după timp.

PS: dacă nu era evident până acum, râvnesc la bicicletă pentru ladies

Bildungsroman

            Mulţi sunt cei care au auzit de regele Ludovic al XIV-lea şi la fel de mulţi sunt cei care îi ştiu importanţa în istorie. Dar cine şi-ar fi putut imagina că şi el a beneficiat de încurajare şi elan atunci când modul de exprimare îl putea recomanda, fără probleme, în rolul principal din „Discursul regelui”?
          Legenda spune că r-ul inconfundabil al accentului francez a fost impregnat în limbă cu venirea la tron a lui Ludovic XIV care era rârâit iar în semn de solidaritate, poporul i-a preluat deficienţa. Şi aşa se face că unui om cu potenţial i s-a dat şansa să îşi maximizeze calităţile, fără să fie batjocorit pentru defecte.
          La o scală mai mică, fiecăruia ar trebui să i se dea această şansă. Şi de la începutul anului încoace, simt ca şi eu am parte de ea. De ce? Mai ieri îl răsfoiam pe Kotler şi îngânam pesimistă cei 4p, în timp ce un gând rebel îmi zbura afară din sertarul limitelor autoimpuse şi visa la creaţie pură, la jocuri de cuvinte şi de imagini, la viziuni suprarealiste şi deasupra personalităţii mele. Pentru că eu sunt un arici introvertit care nu va aspira niciodată la arta persuasiunii, dar care e atras iremediabil de luminiţa aia vie a creaţiei. Şi-atunci, într-un domeniu în care manipularea e la ea acasă, cum ar putea un spiriduş timid să intre în publicitate?
           Şi ăsta a fost momentul în care poporul a devenit rârâit. Poporul meu, cu profi şi colegi, cu prieteni şi susţinători, cu oameni inspirationali şi cu bloggeri înrăiţi. Ieri îl admiram pe Manafu pentru susţinerea campaniei „Romanii sunt deştepţi” şi acum câteva clipe îl priveam în ochi cum media un cat fight la conferinţa WOW, Women on Web, la care mă trezisem invitată chiar de echipa lui. Ieri mi-l imaginam un zeu printre pământeni, din moment ce Adrian Boţan îl menţiona cu admiraţie, şi azi sunt bucuroasă să aflu un Manafu mai om decât mulţi.
         Şi chiar dacă r-ul e încă în travaliu pentru mine, cu fiecare discurs, cu fiecare prezenţă, cu fiecare conferinţă, persuasiunea nu mai pare un Everest lipsit de oxigen. Dar o dată cu pălirea nesiguranţei, vine povara responsabilităţii.

           La Women on Web, Tudor Chirilă, preschimbat dintr-un zmeu libertin şi cu priviri oacheşe dar lipsite de profunzime, acel păpuşel prea expansiv pentru a avea şi trăiri interioare, aşa cum îl vedeam eu înainte, şi-a arătat adevărata faţă, nouă, celor 100 de femei care îl priveau cu speranţa, oglindindu-se cu sete în succesul lui. Şi ne-a spus că o meserie a cărei desfăşurare îţi cuprinde mintea chiar şi în afara orelor de program, schimbă total raporturile interumane. Pentru că femeia devine autosuficietă şi minimalizează bărbatul care ajunge în cele din urmă să se retragă în umbra autosuficienţei ei. Ei, a zis-o mai bărbătesc, fireşte.

           Şi apoi femeia Google, cum a prezentat-o Manafu, o Bogdana magnetică şi cu ideile la ea, ne-a atras şi ea atenţia că în spatele facebookului care ne conectează pe noi, nişte oameni de rând, de Bill Gates sau de Obama, nu facem decât să ne înstrăinăm, să simulăm legături care nu se manifestă în afara monitorului. Şi în ciuda unei polemici spumoase care n-a făcut decât să-i sublinieze inteligenţa, această Bogdana fermecătoare a concluzionat că nu cazurile excepţionale şi fericite conturează lumea asta singură şi nefericită, ci statistică fenomenelor social media ce se formează pe spatele nostru, nişte privilegiaţi care compromitem discuţiile lungi de altădată pentru o picătură de magie tehnologică.
            Dar eu vreau să ajung acolo, să nasc idei, să ma joc cu ele, să le cert atunci când nu se duc într-o direcţie bună, să le iubesc posesiv şi protector ca apoi să le las pe drumul lor, în tutela altora. Eu vreau să ma joc cu focul , cu timpul şi cu pasiunea iar faptul că sunt şi bune şi rele în meseriile astea noi şi proaspete de creaţie, mă face să le iubesc şi mai tare pentru că devin umane . Aşa cum spunea şi Bogdana, internetul suntem noi şi ideile ne sunt copii.
            Ei doi care au devenit  rârâiţi pentru o clipă şi m-au făcut să cred că totul e posibil, atâta timp câţi ţi-o asumi, sunt o şansă în plus către viitorul pe care mi-l doresc. Şi nu vreau decât să găsesc în fiecare zi un zâmbet şi-o privire, o vorbă bună şi-un sfat care să-mi facă loc în această lume pentru nimic nu te umple de împăcare cum o fac pasiunile şi dorinţa de autodepăşire.

Paşte Fericit 2012

Pentru Moș Craciun Marius

Axa Ciao, bella- Hola, guapa- Na, şi tu, fă

          


Un banc destul de răsuflat spunea că motivul pentru care nu exista manele în Elveţia este faptul că e o ţară neutră şi nu are duşmani. Şi cum gândul la Elveţia va dispărea invers proporţional cu banii depuşi în băncile de acolo, tot în Românica noastră ne zboară grijile şi tot la consolatoarea izolare ne retragem.
            Dar noi de ce avem duşmani? Ca-n război nu mai suntem oficial cu nimeni. Că trimitem cu o mândrie prostească americanilor carne de tun, asta e o poveste cu subtilităţi. Că ne facem că plouă când ne maghiarizează ţara? Ee, ăia cică nu-s duşmani, e multiculturalizare. Aşadar, lasă-mă să te las, că la semnalul manelelor, toţi se aliniază la duşmănii şi empatizează, dar când e vorba să arăţi cu degetul, ţi se-nmoaie de la lipsa de utilizare.
          Aşa acumulam reproşuri care ajung să ne fiarbă zilele, ne complexam într-o subestimare la care ne supunem singuri, alimentată de o credinţă inoculată chiar de-ai noştri că suntem slabi şi neputincioşi, aşa că ne merităm soarta de slugi la poarta Uniunii.
Şi cum n-avem curaj să ridicăm genunchii din pământ, să începem să ne considerăm europeni şi nu nişte românaşi uitaţi de istoria contemporană, ajungem să ne nimicim unii pe alţii, dintr-un complex de inferioritate. Ne urâm între noi pentru că nu avem puterea să ne raportăm la ceilalţi, aşa că ne raportăm la noi înşine. În loc să căutăm golul dintre un român şi-un italian frate de sânge latin şi să încercăm să-l umplem, săpam goluri între un ardelean şi-un muntean doar-doar s-o găsi şi unul mai prejos decât mine.     
        Şi uite aşa, ne tratăm cu dispreţ, cu un dispreţ direcţionat întâmplător, prin eliminare.
        E atât de evidentă ura pe care ne-o purtam nouă înşine, ca şi cum ne-am fi resemnat în faţa „handicapului” de-a fi român, şi devine chiar mai vizibilă în afăra ţării.
        E o adevărată provocare să-ţi testezi limitele şi să-ţi cauţi rădăcinile dincolo de zona ta de confort, într-un context în care fenomenul tribalizarii prinde contur tot mai accentuat. În spatele unei cazemate de sarmale, strângând la piept cu putere discurile cu manele şi bombănind într-un pseudodialog cu televizorul, în timp ce îşi mestecă seminţele, românul de rând se considera întâi român. Europa e departe, din toate punctele de vedere.
Şi atunci de ce să facem un salt peste jignirile francezilor, de ce să luptăm fără arme cu imaginea noastră generalizată de ţigani pe care fraţii noştri latini ne-o strigă la unison? De ce să ne alăturăm la o marijuană a păcii olandezilor şi celorlalţi vecini din nord care ne sunt atât de diferiţi?
Simplu. Pentu ca sloganul Uniunii Europene nu e doar o vorbă de duh inventată de un copywriter cu afinităţi politice. „Unitate în diversitate” nu e doar un îndemn, ci o realitate la o pereche de ochelari de cal distanta.
      România nu trebuie să facă brânza franţuzească pentru a intra în Europa, şi nici să cultive lalele. Nu trebuie să bea ceai cu lapte la ora 5 şi nici nu trebuie să facă din flamenco dans naţional. Trebuie să se privească în oglindă şi să-şi accepte colăceii de corupţie şi apoi să lupte cu ei. Să privească cu demnitate şi mândrie celelalte naţiuni şi să îşi verse oful, după care să preia ce-i mai bun de la ele.
        Pentru că nu degeaba spaniolul te strigă pe strada „Hola, guapa”, fluturându-ţi din spatele unei tarabe un tricou cu o dansatoare de flamenco şi apoi îţi turuie cu prietenie o poveste înscrisă în broşura de turism a minunatei Peninsule Iberice. Că la sfârşit, nici nu ţi-ai dat seama, când ai scos bănuţii şi-ai luat o sacoşă de amintiri, cu gândul la corrida pe care ţi-a recomandat-o vânzătorul.
      Şi nici italianul nu o ia la nimereală când te hipnotizează pe melodia unei „Ciao, bella”, şi te trezeşti urcata într-un hop on, hop off, la etaj, cu părul fluturându-ţi în spatele Collosseum-ului.
        Şi atunci de ce m-am amuzat teribil, şi-am înghiţit în sec deopotrivă, când mai lunile trecute, o prietenă ne povestea, pe-un ton mioritic, ba chiar şi mai specific, că la metrou, o ţigăncuşă plictisită i-a băgat pe gât un pliant şifonat, zicându-i plictisită: „Na, şi tu, fă!”...

Alice în ţara minciunilor

Alice? Who the fuck is Alice? Te întrebi acum, pe fondul unei melodii în surdină cântate de Smokie, cu gândul că Alice din poveste nu s-ar putea incarna într-o lume ca a noastră pentru că „inocenţă” a devenit doar un cuvânt fără semnificat, fără înţeles palpabil, cum e şi cuvântul „inorog”. Ştii ce înseamnă dar nu-i găseşti corespondentul în realitate.
Acum s-ar putea să te miri dar când mă refer la Alice, mă refer la tine. Şi la fiecare femeie care s-a surprins într-un moment al vieţii alergând după iepuri care se ascundeau în adăposturile altor femei. Diferenţa era doar că iepurele din povestea clasică avea un ceas obişnuit, şi nu un Rolex.
Şi tu ai fost o Alice când, prizoniera într-o lume care nu era pe măsura ta, ţi-ai dorit o schimbare. Ai spus că vrei să întâlneşti un Mecena care să-ţi faciliteze înţelegerea lumii şi să te poarte pe culmile fericirii. Şi ai băut licoarea care te-a făcut mare şi te-ai trezit că drumul către maturitate sacrifica fericirea ca o jertfă pentru înţelepciune.
Apoi ai dorit să fii iar mică pentru că doar atunci puteai ieşi pe uşiţa care duce către inocenţă. Ai spus că nu mai vrei cunoaştere şi experienţă, ci doar un Făt Frumos răpit dintr-un vis al tinereţii. Dar în graba ta să scapi de viziunea macro asupra lumii, ai uitat cheia pe masă şi prinţul a trecut pe lângă tine iar tu l-ai privit neputincioasă de la fereastra unei realităţi supradimensionate.
Şi acum, când eşti conştientă că trăieşti în ţara minciunilor, poţi tu oare să te trezeşti din vis şi să îţi creezi o realitate mai bună sau viaţa asta să fie o înşiruire de întâmplări ciudate al căror unic scop e să amuze o entitate cu-n intelect de clasa a treia?

Off with his head!

Nu cu mult timp în urmă, scriam de zor la un articol de suflet, „Cine sunt eu?”, în care lansasem o căutare a sinelui într-un loc ascuns, a cărui existenţă firească devenise deja un tabu: normalitatea. Normalitatea aceea trimisă într-un colţ al realităţii de către ficţiunile pe care le proiectăm în locul ei. Normalitatea aceea pe care o respingem pentru că nu ne creează o imagine dezirabilă.

Ei bine, încă sunt în căutarea răspunsului, dar cred că am găsit o pista bună de unde să pornesc:

De ce?

Din cauza asta: