Ţară, ţară, vrem afară

Când eram mică, nu mi-a spus nimeni „ieşi afară”. Nu din cauza unei discuţii „de adulţi”, nici pentru că aş fi fost vreodată obraznică şi nici măcar pentru că aş fi stat în capul unei persoane care să fi vrut să fie singură. Aşa că iată-mă aşteptând aproape 20 de ani ca să... ies afară. Nu, nu m-aţi înţeles. Ca să ies afară din ţară. Pentru că din momentul în care am cunoscut mirajul străinătăţii, fiecare „afară cu tine!” spus în glumă de vreun coleg grăbit, orice „vii afară pe la 8?” al vreunui băiat cu ochi de abanos, oricare „hai, scoate afară toate sentimentele şi vorbele apăsătoare care te sufoca” al mamei... eh, toate s-au convertit în capul meu în invitaţii de nerefuzat de a traversa graniţele ţării. Şi-aşa visam la ţări prinse în cuiul hărţii, întinse între meridiane şi paralele, mânjite cu sudoare şi pauze de tras sufletul, în căutarea întregirii.
Pe măsură ce globalizarea duce către un imperialism iminent şi tribalizarea se dezvoltă ca fenomen de autoapărare, mă surprind prinsă între o dorinţă de a-mi păstra rădăcinile şi cea de a-mi găsi jumătatea, şi nu aia cu barba nerasă şi arsă de soare, ci acea parte a sufletului care mi-a luat-o înainte, jucând o leapşă nesfârşită. Mă surprind cu gândul că locul meu nu e un loc fizic, ci o călătorie în timp şi spaţiu, un bildungsroman care se scrie doar desprinzându-mă de facilităţile de care devin, zilnic, tot mai dependentă. Se spune ca viaţa începe atunci când îţi depaşeşti limitele confortului. Aşa că…să-i dăm drumul.
Ţin minte că prima ieşire din ţară, Turcia ca-n cazul multora, a fost cruntă şi revelatoare. Mi-am dat seama cât de prinsă sunt de globul de cristal în care mi-am creat lumea, cât e de greu să te deschizi în faţa unui univers atât de mare încât îţi simţi pielea crăpând adaptându-se la noile dimensiuni, lăsând neacoperit un suflet timid dar plin de speranţă şi o minte încăpăţânată să rămână în limitele confortului. Şi apoi, rând pe rând, fiecare ţară şi fiecare oraş au produs noi crăpături, dar mintea a început să se înveţe şi să accepte dinamica sufletului.

Cea mai intensă a fost experienţa de la Terezin, lagărul de evrei de lângă Praga, unde clepsidra s-a răsturnat iar timpul s-a oprit concomitent cu inima multor suflete ce încă bântuiau împrejurimile. Să simţi energia acelor locuri şi să auzi parcă strigătele mute ale unor oameni împotriva cărora percepţia s-a întors fără drept de apel, ei... aia chiar se numeşte experienţă unică. Şi ţin minte că-n dimineaţa aia nici nu doream să mă ridic din pat iar ore mai târziu, ascultăm cum fiecare deţinut trebuia să doarmă pe jumătate de metru de lemn nefinisat, într-o celulă fără geam. Şi atunci când ceasul îi suna, era condus pe un tunel strâmt ca o păstaie, condus de un străjer în faţă şi unul în spate, pe un drum luuuung, ca să-şi conştientizeze agonia şi lipsa de speranţă. Şi ajuns în camera de gazare, avea să fie doar un număr lipsă pe lista unuia mai bine protejat de soartă. Iar restul... restul nu erau decât cadavre în curs de devenire, ascunşi în temniţe unde mintea încă liberă le era şi prieten şi duşman. Pentru că tot acolo, există o cămăruţă care încă arata decent, prezentată mereu Crucii Roşii ca fiind dormitorul deţinuţilor. Adevărul era că niciun picior de evreu nu călcase vreodată pe acolo.

În schimb, Roma a avut un alt parfum de istorie, o boare de mosc într-o zi toridă, în care prezentul priveşte nostalgic spre trecut şi îi aruncă o privire neajutorată, cu un oftat estompat de mândrie. Şi acolo am aflat că România nu are figură unui cerşetor resemnat în faţa unui handicap creat de vreun şef de mafie ca să producă bani, ci zâmbetul aparent murdar de carii al unui copil needucat în ochii unui străin plin de compătimire, care nu ştie că acel flăcău nu e nici prost nici nespălat, ci doar a mâncat Oreo. Acolo, stând la coadă unui muzeu, un străin ne-a plătit fără nicio cerere sau obligaţie biletele. Iar soţia lui ne-a zâmbit amabil şi fiecare am luat-o pe drumuri diferite. A făcut asta nu pentru că ne diferenţia un statut, ci pentru că ne apropia o sete de cunoaştere.
Iar Spania a fost promisiunea împlinită a vieţii mele, un început de vis şi un sfârşit de aşteptare. A fost ţara în care îmi doream cel mai mult să ajung şi nu pentru că îi cunosc limba, sunt îndrăgostită de cultura şi de oamenii ei, sau sunt dependentă de mâncarea picantă şi care ţi se întipăreşte în minte că o gravură. Ba nu, mint, şi pentru astea. Dar cel mai mult, îmi doream să ajung aici pentru că ştiam că e jumătatea mea pierdută. M-am dus în Spania singură şi cu îndoieli, pentru că nu mai plecasem niciodată de capul meu din ţară. Eram doar eu cu mine şi-n avion nu mă puteam opri din a-mi face probleme. Când am ajuns acolo, Diana cea solitară a găsit o sete de viaţă şi de socializare ca-n poveştile cu petreceri împărăteşti, Diana cea timida şi autosuficientă a ajuns dependentă de experienţe noi, îmbogăţite de companii plăcute şi zâmbete intense ale căror farmec era că nu aveai să le mai vezi niciodată. Diana cea lipsită de orientare şi de iniţiativă şi-a găsit jumătatea în Diana care s-a plimbat singură în Madrid, a petrecut câteva staţii de metrou alături de un dominican cu nume de dansator, a renunţat la caracterul hiperresponsabil şi overcontrolling în favoarea unei festivităţi de schimbare a gărzii întârziate dar recompensate cu dialogul unei gărzi minione dar cu zvâc de spaniol. Reticenţa rasială din ţară a pălit în favoarea adoraţiei cu care priveam mix-ul etnic din fiecare vagon de metrou, la fel şi teama de necunoscut şi iubirea de reguli, care s-au spulberat sub pantofii cu toc ai dansatorilor de flamenco pe care i-am savurat până târziu în noapte, când cine ştie dacă aveam să mai prindem ceva ca să ne întoarcem acasă.

Şi ce semne să mai aştept că nu trebuia să mai plec în veci de acolo când în ultima zi, am avut peripeţia vieţii mele. Cum adunasem în bagaj kile de fructe şi iarna şireată din Madrid mă condiţiona nepoliticoasă, iată-mă cu trei straturi de haine: cu un pulover în colţuri care atârnau mai jos decât paltonul până la şolduri şi cu nişte cizme care chiar în ziua aia s-au rupt la jumătate. Arătam ca o cerşetoare cu imaginea asta care nu-mi făcea cinste şi unde mai pui că nici n-am ajuns bine la metrou, şi mi s-a rupt geamantanul. Şi dă-i, printre înjurături şi nervi, târăşte 32 de kile, arătând mai rău că Dev Patel din Slumdog Millioanire, până la check in-ul care s-a deschis cu jumătate de oră mai târziu. Şi de parcă n-ar fi fost suficient, când să dau să trec pe poartă, după ce mă trecuseră şi restul apelor de după apele pentru 3 straturi de haine, la gândul că aş putea depăşi limita de kilograme la bagaj, alt obstacol! Cum cizmele mele rupte erau blocate chiar la mijlocul fermoarului şi nu puteam nici să le inchei şi nici să le dau jos, aud că nu pot trece poarta decât dacă mă descalţ. De, aşa era procedura şi cum gingerii au trecut cu antecedente, se prea putea să fi avut în cizma buclucaşă o bombă sub unghii, că doar colţurile atârnând pe sub palton îmi dădeau figură de kamikaze. Degeaba i-am explicat că aveam cizmele rupte şi că nu mi le puteam desface, că ea continua să-mi spună „Dacă nu te descalţi, nu te urci în avion”. Şi aşa vitează cum mă făcuse Spania, m-am apucat de mi-am tras de cizmă până mi-am rupt-o de tot. Dar cui îi mai pasă când la o oră distanţă aveam să mă urc în avion, să nu mai târăsc 32 de kile după mine, să nu mă mai topesc sub mândreţe de outfit de cerşetor... Spania nu vrut să mă lase să mă întorc şi nici eu nu doream.

Şi uite aşa, nimeni nu îmi spune nici acum „ieşi afară!” pentru că ajunsă în ţară, revin încet la felul meu de a fi, iubitor de cocoloşenie şi amator de griji lipsă. Dar exemplele încep să curgă, semn că nu sunt singura căreia străinătatea îi face cu ochiul. Cu ani în urmă, străinătatea mi-a furat o speranţă. Apoi rând pe rând, prietene dragi şi modele de viaţă au ales alternativa morenitelor cu fuste de flamenco, ciocolatei belgiene, landurilor cu nume care nu pot fi scrise pe twitter în cadrul unei propoziţii ,sau alta urmează să plece în ţara unde ungurii nu mai sunt nevoiţi să ceară autonomie în timp ce cealaltă se pregăteşte să petreacă aproape un an în ţara unde cazzo cavalle nu se traduce prin "caşcaval". Şi atunci, dacă inima cere şi semne apar, nu mai aştept să îmi spună cineva „ieşi afară”, aştept doar uşa să se deschidă şi cheile să le arunc la plecare.

Supereroi

Noi, oamenii postmodernismului, avem impresia că am reinventat roata prin distorsionarea viziunii clasice şi transformarea ei într-o gogoaşa de la Dunkin‘Donuts. Dar la o privire mai oacheşă asupra lumii, ne dăm seama că unicul mod în care am evoluat a fost reciclând istoria.

Aşadar nici măcar supereroii nu sunt pe de-a-ntregul fructul ideilor noastre, în încercarea de a imagina un nou Neil Armstrong mai Hulk-uit şi mai Thor-uit, ca să ajungă pe Marte, de această dată. Supereroii sunt o aspiraţie veche de când lumea, de când Xena se bătea cu zeii şi de când zeii nu vorbeau engleza.
Aşadar, dacă eu aş putea fi un supererou, daţi-mi voie să-l ignor pe Joss Whedon şi să-i fur un pic din ideile lui Rousseau. El povestea, la vremea domniţelor cu perechi de budigăi pe sub rochii ample şi încorsetate, că dacă ar exista un inel care să îl facă pe om invizibil, acesta şi-ar permite toate nelegiuirile de la care, de altfel, de teamă pedepsei, se abţine.
Aşa că, după primul pas în agenţia de publicitate, mi-aş pune acest inel şi m-aş face una cu aerul. Şi-aşa, ferită sub această invenţie popularizata de Harry Potter, aş intra după bunul meu plac, în fiecare departament.
Aş începe chiar cu Account-ii. M-aş strecura în cămăruţa lor şi aş sta doar să-i privesc cum desfac iţele între clienţi şi agenţie, cum rezistă eroic în fata presiunilor, pentru că ei sunt nodul în care sunt legate toate departamentele. Şi pentru că ei n-ar şti de existenţa mea, aş putea să învăţ meserie fără cenzură şi fără menajamente, pentru că ei şi-ar urma rutina, dându-mi cel mai genuin exemplu. Şi profitând de starea mea ascunsă, m-aş aşeza cu ei la birou şi le-aş umbla prin fişiere, atentă şi fără să stric un mega, doar-doar să văd dacă sunt şi eu în stare să duc la capăt ce se meştereşte pe aici.
Şi când aş obosi de munca lor, m-aş duce direct la Strategie. Şi la fel m-aş aşeza pe un colţ de canapea, doar să-i privesc cum incarnează obiectivele în acţiuni precise. Să stau acolo şi ei să nu ştie, asta ar fi o lecţie bună pentru că puterea exemplului este grăitoare.
Şi în final, cum ce-i mai bun se lăsă la urmă, aş fugi la Creaţie, unde un copy şi un art tocmai ar dezbate ideea unui om invizibil. Şi cum m-aş simţi cu musca pe căciulă, m-aş ascunde într-un colţ, să-i ascult mai bine. Dar vorbăraia lor s-ar transforma într-un insight puternic şi m-aş trezi încolţită de caracterul precis al descrierii lor. Mi-ar menţiona fiecare mişcare pe care am făcut-o astăzi, fiecare pas pe care l-am înaintat şi m-aş întreba, în final, sunt eu reală sau sunt doar fructul imaginaţiei lor?
Şi înfricoşată de ideea pe care mi-au sădit-o, aş alerga ca o Cenuşăreasă în ceasul al doisprezecelea, de teamă că acoperirea mea a fost desconspirata. Şi ajungând acasă într-un suflet, mi-aş lua răgaz şi-aş pune totul cap la cap şi-aş decide hotărâtă: mâine mă voi duce la agenţie fără inel pentru că nu există supererou mai fantastic decât omul care reuşeşte să fie cea mai bună variantă a sinelui.

Am câstigat o bicicletă

Mie tare-mi place sa particip la concursuri. Si s-au adunat cateva de cand am aceasta deprindere.

Iata ce-am scris si mi-a adus o bicicleta la concursul organizat de "Zile si nopti", in care se cerea sa promovam spatiile pentru biciclisti:

O reclamă celebră spunea că cele mai multe accidente se petrec în casă. Dar imaginaţi-vă un hol strâmt şi lung, adesea acoperit de obstacole ascunse şi care, în loc de pereţi, are maşini furioase, care merg haotic şi fără semnalizare. Aaa, staţi nu e nevoie să vă imaginaţi, e suficient să mergeţi prin Bucureşti cu bicicleta şi deja se reconstruieşte o scenă veritabilă din psihedelicul Alice în Wonderland.

Da, greutăţile bicicilistilor sunt deja ştiute dar se pare că aflarea unei căi de rezolvare necesita chiar şi mai multă imaginaţie. Aşa că, dacă aş scoate capul out of the big box of Bucharest, aş începe prin a da substanţa iniţiativelor create doar de dragul de a le da curs. Mă refer la faptul că piste de biciclişti există în oraş dar nimeni nu le respecta. Nu sunt nimic mai mult decât un covor galben pentru pitipoancele daltoniste sau un joc de şotron mai diferit pentru copiii din parc. Şi atunci, cum să-i convingem? O idee SF ar fi să instalăm nişte senzori la marginea marcajului şi de fiecare dată când cineva îl depăşeşte şi intră pe pistă, să se audă un claxon de bicicletă. Dar revenind cu picioarele pe pământ, probabil că un prim pas ar fi că poliţiştii comunitari care îşi plimbă nasurile pe cai în parcuri să se ocupe şi de drepturile bicicliştilor.

Şi dacă ceea ce e deja făcut ar fi respectat, ar trebui să ne aruncăm privirea şi la ceea ce mai poate fi făcut. Începând cu o campanie de conştientizare prin mijloace neconvenţionale.

Aş începe prin stencils-uri prezente în zonele populate de biciclişti şi probabil că logo-ul imprimat ar fi un biciclist hipster care merge pe bicicletă cu mâinile intinse pe orizontală ca să asigure distanţa dintre el şi cei ce-i invadează teritoriul. Apoi aş organiza un flashmob al bicicliştilor undeva într-un parc, lânga o pistă cu o coregrafie din biciclete. Şi aş completa campania cu nişte print-uri outdoor care înfăţişează o maşină care merge doar pe 2 roţi laterale pe o pistă de biciclişti, în timp ce zeci de bicicilete circula pe carosabil.

Şi într-o lume ideală, în care problema parcării va fi privită cu aceeaşi seriozitate ca cea a lipsei de spaţiu pentru bicicilisti, probabil că aş continua campania cu măsuri palpabile de a face loc bicicliştilor, aceşti eroi ecologici uitaţi de lumea consumeristă în goană după timp.

PS: dacă nu era evident până acum, râvnesc la bicicletă pentru ladies

Bildungsroman

            Mulţi sunt cei care au auzit de regele Ludovic al XIV-lea şi la fel de mulţi sunt cei care îi ştiu importanţa în istorie. Dar cine şi-ar fi putut imagina că şi el a beneficiat de încurajare şi elan atunci când modul de exprimare îl putea recomanda, fără probleme, în rolul principal din „Discursul regelui”?
          Legenda spune că r-ul inconfundabil al accentului francez a fost impregnat în limbă cu venirea la tron a lui Ludovic XIV care era rârâit iar în semn de solidaritate, poporul i-a preluat deficienţa. Şi aşa se face că unui om cu potenţial i s-a dat şansa să îşi maximizeze calităţile, fără să fie batjocorit pentru defecte.
          La o scală mai mică, fiecăruia ar trebui să i se dea această şansă. Şi de la începutul anului încoace, simt ca şi eu am parte de ea. De ce? Mai ieri îl răsfoiam pe Kotler şi îngânam pesimistă cei 4p, în timp ce un gând rebel îmi zbura afară din sertarul limitelor autoimpuse şi visa la creaţie pură, la jocuri de cuvinte şi de imagini, la viziuni suprarealiste şi deasupra personalităţii mele. Pentru că eu sunt un arici introvertit care nu va aspira niciodată la arta persuasiunii, dar care e atras iremediabil de luminiţa aia vie a creaţiei. Şi-atunci, într-un domeniu în care manipularea e la ea acasă, cum ar putea un spiriduş timid să intre în publicitate?
           Şi ăsta a fost momentul în care poporul a devenit rârâit. Poporul meu, cu profi şi colegi, cu prieteni şi susţinători, cu oameni inspirationali şi cu bloggeri înrăiţi. Ieri îl admiram pe Manafu pentru susţinerea campaniei „Romanii sunt deştepţi” şi acum câteva clipe îl priveam în ochi cum media un cat fight la conferinţa WOW, Women on Web, la care mă trezisem invitată chiar de echipa lui. Ieri mi-l imaginam un zeu printre pământeni, din moment ce Adrian Boţan îl menţiona cu admiraţie, şi azi sunt bucuroasă să aflu un Manafu mai om decât mulţi.
         Şi chiar dacă r-ul e încă în travaliu pentru mine, cu fiecare discurs, cu fiecare prezenţă, cu fiecare conferinţă, persuasiunea nu mai pare un Everest lipsit de oxigen. Dar o dată cu pălirea nesiguranţei, vine povara responsabilităţii.

           La Women on Web, Tudor Chirilă, preschimbat dintr-un zmeu libertin şi cu priviri oacheşe dar lipsite de profunzime, acel păpuşel prea expansiv pentru a avea şi trăiri interioare, aşa cum îl vedeam eu înainte, şi-a arătat adevărata faţă, nouă, celor 100 de femei care îl priveau cu speranţa, oglindindu-se cu sete în succesul lui. Şi ne-a spus că o meserie a cărei desfăşurare îţi cuprinde mintea chiar şi în afara orelor de program, schimbă total raporturile interumane. Pentru că femeia devine autosuficietă şi minimalizează bărbatul care ajunge în cele din urmă să se retragă în umbra autosuficienţei ei. Ei, a zis-o mai bărbătesc, fireşte.

           Şi apoi femeia Google, cum a prezentat-o Manafu, o Bogdana magnetică şi cu ideile la ea, ne-a atras şi ea atenţia că în spatele facebookului care ne conectează pe noi, nişte oameni de rând, de Bill Gates sau de Obama, nu facem decât să ne înstrăinăm, să simulăm legături care nu se manifestă în afara monitorului. Şi în ciuda unei polemici spumoase care n-a făcut decât să-i sublinieze inteligenţa, această Bogdana fermecătoare a concluzionat că nu cazurile excepţionale şi fericite conturează lumea asta singură şi nefericită, ci statistică fenomenelor social media ce se formează pe spatele nostru, nişte privilegiaţi care compromitem discuţiile lungi de altădată pentru o picătură de magie tehnologică.
            Dar eu vreau să ajung acolo, să nasc idei, să ma joc cu ele, să le cert atunci când nu se duc într-o direcţie bună, să le iubesc posesiv şi protector ca apoi să le las pe drumul lor, în tutela altora. Eu vreau să ma joc cu focul , cu timpul şi cu pasiunea iar faptul că sunt şi bune şi rele în meseriile astea noi şi proaspete de creaţie, mă face să le iubesc şi mai tare pentru că devin umane . Aşa cum spunea şi Bogdana, internetul suntem noi şi ideile ne sunt copii.
            Ei doi care au devenit  rârâiţi pentru o clipă şi m-au făcut să cred că totul e posibil, atâta timp câţi ţi-o asumi, sunt o şansă în plus către viitorul pe care mi-l doresc. Şi nu vreau decât să găsesc în fiecare zi un zâmbet şi-o privire, o vorbă bună şi-un sfat care să-mi facă loc în această lume pentru nimic nu te umple de împăcare cum o fac pasiunile şi dorinţa de autodepăşire.

Paşte Fericit 2012

Pentru Moș Craciun Marius

Axa Ciao, bella- Hola, guapa- Na, şi tu, fă

          


Un banc destul de răsuflat spunea că motivul pentru care nu exista manele în Elveţia este faptul că e o ţară neutră şi nu are duşmani. Şi cum gândul la Elveţia va dispărea invers proporţional cu banii depuşi în băncile de acolo, tot în Românica noastră ne zboară grijile şi tot la consolatoarea izolare ne retragem.
            Dar noi de ce avem duşmani? Ca-n război nu mai suntem oficial cu nimeni. Că trimitem cu o mândrie prostească americanilor carne de tun, asta e o poveste cu subtilităţi. Că ne facem că plouă când ne maghiarizează ţara? Ee, ăia cică nu-s duşmani, e multiculturalizare. Aşadar, lasă-mă să te las, că la semnalul manelelor, toţi se aliniază la duşmănii şi empatizează, dar când e vorba să arăţi cu degetul, ţi se-nmoaie de la lipsa de utilizare.
          Aşa acumulam reproşuri care ajung să ne fiarbă zilele, ne complexam într-o subestimare la care ne supunem singuri, alimentată de o credinţă inoculată chiar de-ai noştri că suntem slabi şi neputincioşi, aşa că ne merităm soarta de slugi la poarta Uniunii.
Şi cum n-avem curaj să ridicăm genunchii din pământ, să începem să ne considerăm europeni şi nu nişte românaşi uitaţi de istoria contemporană, ajungem să ne nimicim unii pe alţii, dintr-un complex de inferioritate. Ne urâm între noi pentru că nu avem puterea să ne raportăm la ceilalţi, aşa că ne raportăm la noi înşine. În loc să căutăm golul dintre un român şi-un italian frate de sânge latin şi să încercăm să-l umplem, săpam goluri între un ardelean şi-un muntean doar-doar s-o găsi şi unul mai prejos decât mine.     
        Şi uite aşa, ne tratăm cu dispreţ, cu un dispreţ direcţionat întâmplător, prin eliminare.
        E atât de evidentă ura pe care ne-o purtam nouă înşine, ca şi cum ne-am fi resemnat în faţa „handicapului” de-a fi român, şi devine chiar mai vizibilă în afăra ţării.
        E o adevărată provocare să-ţi testezi limitele şi să-ţi cauţi rădăcinile dincolo de zona ta de confort, într-un context în care fenomenul tribalizarii prinde contur tot mai accentuat. În spatele unei cazemate de sarmale, strângând la piept cu putere discurile cu manele şi bombănind într-un pseudodialog cu televizorul, în timp ce îşi mestecă seminţele, românul de rând se considera întâi român. Europa e departe, din toate punctele de vedere.
Şi atunci de ce să facem un salt peste jignirile francezilor, de ce să luptăm fără arme cu imaginea noastră generalizată de ţigani pe care fraţii noştri latini ne-o strigă la unison? De ce să ne alăturăm la o marijuană a păcii olandezilor şi celorlalţi vecini din nord care ne sunt atât de diferiţi?
Simplu. Pentu ca sloganul Uniunii Europene nu e doar o vorbă de duh inventată de un copywriter cu afinităţi politice. „Unitate în diversitate” nu e doar un îndemn, ci o realitate la o pereche de ochelari de cal distanta.
      România nu trebuie să facă brânza franţuzească pentru a intra în Europa, şi nici să cultive lalele. Nu trebuie să bea ceai cu lapte la ora 5 şi nici nu trebuie să facă din flamenco dans naţional. Trebuie să se privească în oglindă şi să-şi accepte colăceii de corupţie şi apoi să lupte cu ei. Să privească cu demnitate şi mândrie celelalte naţiuni şi să îşi verse oful, după care să preia ce-i mai bun de la ele.
        Pentru că nu degeaba spaniolul te strigă pe strada „Hola, guapa”, fluturându-ţi din spatele unei tarabe un tricou cu o dansatoare de flamenco şi apoi îţi turuie cu prietenie o poveste înscrisă în broşura de turism a minunatei Peninsule Iberice. Că la sfârşit, nici nu ţi-ai dat seama, când ai scos bănuţii şi-ai luat o sacoşă de amintiri, cu gândul la corrida pe care ţi-a recomandat-o vânzătorul.
      Şi nici italianul nu o ia la nimereală când te hipnotizează pe melodia unei „Ciao, bella”, şi te trezeşti urcata într-un hop on, hop off, la etaj, cu părul fluturându-ţi în spatele Collosseum-ului.
        Şi atunci de ce m-am amuzat teribil, şi-am înghiţit în sec deopotrivă, când mai lunile trecute, o prietenă ne povestea, pe-un ton mioritic, ba chiar şi mai specific, că la metrou, o ţigăncuşă plictisită i-a băgat pe gât un pliant şifonat, zicându-i plictisită: „Na, şi tu, fă!”...