România mea

Dacă sărbătorile religioase şi-au pierdut esenţa în capcana consumerismului, de ce nu ar face-o şi sărbătoarea naţională?

La televizor, ziua României este exploatată prin zeci de găselniţe mediatice care nu-şi tinesc cârligul spre sentimentul tău patriot, ci spre nevoia ta de divertisment, nuanţata cu un pic de spârc naţional.
Dar dezbrăcată de costume populare şi decoruri tricolore, televiziunea scoate la iveală aceiaşi sâni siliconati şi rânjete regizate. Iar de vrei să evadezi în stradă, nu vei găsi decât huiduielile oamenilor ajunşi la disperare care eclipsează cu mult reprezentaţiile militare.
Şi-atunci? Unde cauţi românismul când în jur nu este decât o diversiune? Cui dedici bătăile inimii tale, cu o mândrie românească pe care cauţi s-o explici şi altfel decât în termeni  superficiali?

Caut-o în tine. În experienţele tale. În motivele tale şi numai ale tale. Nu cauta citate emoţionante despre trecutul românesc. Nu cauta inspiraţie în alţii pentru România ta. Fă-ţi propria Românie, pentru că lumea nu va deveni mai bună decât dacă noi dăruim lumii oameni mai buni.

Darul suferinţei

Connect-r n-a dormit în această vară. Și chiar dacă asta e o tactică de tortură pentru a determina să vorbească teroriștii prinși, se pare că lui i-a prins bine. Pentru că spune lucruri frumoase.

 L-am surprins într-o emisiune vorbind despre un tatuaj pe care îl avea, citat din Sf. Ioan Gură de Aur. Pe mâini, are tatuat: "DARUL DE A SUFERI ESTE MAI MARE DECÂT DARUL DE A FACE MINUNI. DE FIECARE DATĂ CÂND SUFERI, DUMNEZEU ȊTI RĂMÂNE DATOR!”

 Și brusc, parcă toate lucrurile care m-au durut au început să capete sens. Cu toţii avem dorinţe a căror neîmplinire ne-a marcat. Cu toţii avem un „dacă ar fi fost...” care ne-a urmărit ca o fantomă până când ne-am obişnuit să-l acceptăm în viaţa noastră. Cu toţii avem un sertar al minţii sub forma unei răni, pe care vrem să-l ţinem închis, dar pe care cutremure ocazionale îl mai zdrăngăne puţin.

 Dar, în timp, rănile se închid  și chiar dacă rămâne o cicatrice urâtă, iată...ea e doar un semn care să aducă aminte karmei că mai are de încheiat niște socoteli cu noi. Și mie mi se pare că roata deja s-a întors, în cazul meu. Au început să se împlinească vise, să se întâmple lucruri bune, să îmi dau seamă că, în momentul ăsta, am doar oamenii de care am nevoie și care îmi fac bine iar direcția în care merg este, cu siguranță, una bună.

Aşa că eu astăzi sunt recunoscătoare. Sunt recunoscătoare pentru lucrurile mici şi mari care fac zilele să nu semene între ele, dar îmi produc, în aceeaşi măsura, zâmbete cel puțin de-o şchioapă. Şi sunt recunoscătoare pentru oamenii care s-au cernut prin sita timpului şi care îmi dau energie, optimism...şi o şansa să evoluez. Sunt recunoscătoare pentru fiecare detaliu care a debutat cenuşiu, ba chiar negru, şi-n timp s-a albit, de-mi luminează zilele. Sunt , pur si simplu, recunoscătoare pentru tot.

 Cred că toată lumea poartă un colier de perle în suflet, stufos și greu, creat din lacrimile de peste ani. Nu-l renegați, purtați-l cu respect...e magnetul de care se vor lipi, cândva, dorințele care se lasă așteptate. Dar doar acelea care sunt menite a se împlini. Pentru că Dumnezeu nu-ți da ce îți dorești....ci ceea ce ai nevoie.

 

Greu de decis: de vorbă cu trecutul, prezentul și viitorul

Ca trei concurenți la un quiz televizat, trecutul, prezentul și viitorul se bat în intensitate și în șarm, pe scena vieții noastre.

 Trecutul, cu privirea-i nostalgică, și cu aerul de atotcunoscător, dar lipsit de energie și cu un caracter posac, invocă amintiri dulci-amărui fără de care  nici zâmbetele nici lacrimile nu și-ar găsi coerenţă.

 Prezentul, cu pieptul în față, apăsând pe cuvinte ca pe clapele unui pian, se scutură ca un curcan, atribuindu-și toată atenția, dar trucurile lui de adolescent rebel nu-i dau decât un aer simpatic de semidoct.

 Viitorul, mizând pe ochii săi pătrunzători și pe misterul ce-l croiește în juru-i, pare mai degrabă un traficant de carne vie, mascat sub promisiunile unui model cu față comercială.

 Impovărat de promisiunile lor măgulitoare, te plimbi cu ei ca și cum ar fi trei tovarăși de drum. Dar fie că negi, fie că încerci să-ți echilibrezi decizia, tot ai un preferat.

 Ai zice că-i prezentul. În fond, el e singurul palpabil, restul sunt stafii din capul tău. Prezentul e căpos și arogant, și se poartă de parcă ar  fi nemuritor. Și cine i s-ar opune, când el căra comori contemporane?! Nu-i el ce ține-n mâini o lume digitalizată, cu icoane din ecrane LCD de unde urlă realitatea întemnițată? Și-atunci, e simplu. Prezentul este cheia. Dar ce ușă deschide...asta nu-i stă în putere să afle...

 Asta-i treaba viitorului, el e cămila ce-ți cară în spate, speranțe și vise, ancorate cu o greutate apăsătoare de calcule și precauții. Și cât de grea e ancora asta, doar tu o poți decide. Deși în sinea ta, ești conștient că ai face bine să mai arunci din greutate, înainte să dobori cămila de atâtea griji anticipate.

Iar trecutul...adesea renegat, este ca un bătrânel pierdut și amintit doar atunci când singurătatea e copleșitoare sau dă bine să te legi de el. Și chiar dacă se ascunde pe sub preș, atunci când ocaziile o cer, sunt mulți care se întorc în timp și i se închină, cu nostalgie și durere. Uneori, e înșelător, își ascunde ridurile în dulceața depărtării, pozând mai sprinten decât e, și redă o iluzie cum că ar fi strălucit mai puternic decât a făcut-o. Unii se pierd, copleșiți de prezent, în lumina pe care trecutul o pretinde...și de ce nu, când el e izvorul vieții însăși, cu bune și cu rele. 

 Și privindu-i în ochi pe toți trei, cum mă imploră din mimică lor parșivă, să-i prețuiesc și să-i slăvesc ca pe niște zei întorși din război, mă bufneşte râsul. Și nu pentru că vreunul ca trecutul ar fi surd, de atâtea reproșuri auzite. Nu pentru că prezentul e umflat la față, de-atâta aruncat cu capul înainte. Și nici măcar de mut ce e viitorul, tot urlând după discipoli.

 Râd pentru că și eu și ei uităm un lucru, în scena asta efemeră, norocul face jocul!

La mulţi ani, Di!

Memoriile unui şofer picat : Făt Poliţai şi semnele de aur

Dacăƒ sesizați o discrepanță între “şofer” și “picat”, se datorează faptului că limba română mai are încă de inventat cuvinte. După cum se vede, nu are prea multe pentru a nominaliza eșecul sau lipsa de abilități. Poate pentru că din cartea de istorie, afli doar de mariile victorii ale României. Dar n-o fi mai corect, însă, să ne recunoaștem și ocaziile pierdute?

Hai că dau eu startul! Sunt Diana și nu-mi place să conduc. De fapt, urăsc să conduc, e lucrul care îmi strică atât noaptea de dinainte dar și ziua de după ședința. Fac parte din cei care contrazic noua campanie Vodafone, aia cu reţeaua celor care n-au dat la Medicină pentru că așa au vrut parintii. Eu m-am înscris la școala de șoferi pentru că pe umerii mei a căzut presiunea societății și orgoliul ăla prostesc de genul “€œDaca nea Mitică de la cârciumă și-a luat carnetul, eu de ce să nu pot?”. Răspunsul a venit crunt: abilitățile intelectuale reduse ale lui Nea Mitică au compensat cu o strașnică iscusință și îndemanare. E ca la cărți, cine are noroc în dragoste nu prea vede as prin mână. Așa și eu, dacă talentul stă în cuvinte, îndemânarea a luat-o la sănătoasă si nici site-ul http://www.pdc.ro nu m-a mai ajutat. Și cum mai devreme spuneam că în România, totul e prezentat ca într-un basm, ia să fac și eu același lucru.

Cu așa premise, parcă m-am trezit într-o povestioară de-a lui Kafka. Când m-am urcat eu pe-o şa și-am început povestea așa, erau doar 3 personaje : mama, ursitoarea cu intenții bune dar care a descântat copilului greșit, instructoraşul cel viteaz și eu, un fel de Rapunzel izolată( și da, și cu părul lung), care până atunci nu știusem nici câte pedale are o mașină.

Și-am primit în custodie un cal autohton, numit Logan, pe care nu-l prea aveam la suflet că-mi părea gras și butucănos. Tare se mai chinuia instructoraşul cel viteaz în străduțele strâmte de la capătul tărâmului meu fermecat, unde trăiau spâni mâncători de capete dacă le zgȃriai căluții proprii. După terminarea școlii , ura a învins așa-zisă “nevoie” și am pus capăt acestui capitol. Nu mă simțeam protagonista unei astfel de povești și de fiecare dată când mă urcăm la volan, aveam impresia că sunt prea prost plătită pentru cascadoriile din basmul asta.Cu toate ca faceam teste foarte des si pe http://www.pdc.ro. 

Curând , însă, ( un “curând” relativ, de vreo 6 luni), treaba cu nea Mitică a devenit copleșitoare. Așadar, un nou personaj s-a adăugat poveștii, unul imaginar. De fapt, greu spus personaj. Era mai degrabă, personificarea unei motivații . Bănuiesc că ar fi mers la fel de eficient și o doză de curaj de natură alcoolică...dar nu mi-e firea.

Călăre din nou pe Logan, am schimbat instructoraşul cel viteaz cu un altul și am descoperit că ceea ce știam nu era nici minimul necesar că să-l cuceresc pe Făt Polițai. Așa că am mărit norma de condus, și stresul și ura parcă se măreau și ele. Cu cât conduceam mai mult, cu atât mi-era tot mai silă în special de accelerație, pe care o și vedeam sticluța de otravă a propriei sinucideri. Și instructoraşul cel viteaz tot încerca să mă anime dar când trebuia să schimb dintr-a 3-a într-a 4-a îmi venea să transform Loganul într-o mașinuța de copii, doar-doar de m-aș fi simțit în siguranță.

Și cum proba de foc se apropia, încercam să mă conformez situației. Ba chiar l-am rugat pe noul instructoraş să țipe la mine, că auzisem eu povești de la alte Diane Cosânzene că înainte să se lase cuceriți, Feții Polițai obișnuiesc să își exorcizeze vraja de băieți răi prin a țipa isteric la cei pe care trebuie să îi treacă. Instructoraşul cel viteaz, variantă reloaded, n-a avut inimă să țipe la mine și ca vânătorul pus de Mamă Vitregă să-i aducă inimă Albei că Zăpada, nu a aplicat corecția.

Curios a fost că, în ziua probei de foc, am nimerit un Făt Polițai calm și răbdător, probabil că se exorcizase mai devreme, la pedalele altei Cosânzene și mai neindemantice (există așa ceva?). Dar în ciudă atitudinii lui neașteptate, când mi-era lumea mai dragă, m-am trezit că eu o luăm hai-hui în față, când tocmai trecusem de un “obligatoriu la dreapta”. Așa că Făt Polițai s-a scuturat năvalnic, s-a suit pe frână și-a încheiat povestea așa.

Dar nu va grăbiți să-mi plângeți de milă, și asta e un happy end! În final, ce învățăminte mai sănătoase decât acestea puteam să trag? Să faci ceea ce trebuie nu e întotdeauna un lucru bun, mai ales când conceptul de a€œce trebuie”, ți-l trasează alții iar tu nu ai nicio tragere de inimă. Eu n-am de gând să mă mai încarc de ură la stânga unui instructoras viteaz. Pentru că viață e doar una , regulile I le faci tu, și trebuie să accepți că imperfecțiunea se poate manifestă în cele mai elementare aspecte ale realității! Iar dacă te trezești în fiecare zi cu o lista de activități, unde predomină “€œtrebuie” trasat de alții şi nu “vreau” înscris de tine, cui îi mai aparține viața? Ție sau celorlalți?

“Pa” de la “Para siempre”

               Dacă ar fi să urmez sfatul cuiva, cu câteva înlocuiri, şi să îmi arunc prietenii în aer ca să văd pe cine ar trebui să iau cu mine în gând atunci când nu ne vedem, cred că tu ai cădea direct în valiză. Şi spun asta, gândindu-mă la faptul că mulţi sunt leneşi ca mine şi s-ar opri în aer să facă o pauză, în timp ce tu, Duracell, ai veni repede-repejor doar-doar de s-ar mai găsi ceva nou şi dinamic în valiza mea.
              Şi am siguranţa că în ciuda lipsei tale de stare, te-ai opri un pic într-un buzunar, probabil cel în care-mi ţin ori pernă de dormit, că ştii că acolo umblu cel mai des, ori ăla în care îmi strecor dulciuri de la Lidl, că doar surorile se simt una pe alta.
               Şi ai strecura acolo amintiri care să-mi ţină de urât când tu o să fii la vreo 50.000 de maghiari distanţă: ai scoate dintr-o pălărie, ca-n iluziile noastre optice din IOR, dansuri ale pinguinilor în care eu aş fi pinguina şefă şi tu dovada că teoria lui Darwin funcţionează, sau cratiţe pline de fajitas la care Corina ar strâmba din nas şi eu aş zice “no problem, less for you, more for me”, sau în final, ai umple celelalte buzunare cu nisip de Bulgaria, cursurile lui Ciucu, glumele lui Fuerea, filmuleţul de absolvire pe care tu şi Tudor mi l-aţi salvat, puţină îndemânare, puţină orientare în spaţiu, tortellini şi o eliptică cu normă de 15 minute.
              Ştii, unii văd viaţa ca pe o casă în construcţie pe care pun cărămidă cu cărămidă, alţii ca pe un borcan pe care îl umplu cu experienţe, eu prefer să o vizualizez ca pe un drum din Hansel şi Gretel unde în loc de frimituri, las bomboane de ciocolată. Şi când voi privi în urmă, cu siguranţă vei fi una dintre M&Ms, un reper care a marcat o dorinţă de a fi mereu veselă, înconjurată de cele dragi, să fiu mereu fidelă principiilor mele, cele care constituie bazele lucrurilor pe care le avem în comun.
              Şi oricum, madam Babanovici, distanţa nu face răni decât dacă erau deja acolo. Şi la noi nu este cazul. Aşa că nu te speria de plecare, de distanţă, pentru ca acasă nu e un loc fizic în spaţiu, acasă e oriunde poţi comunica cu cei ce nu-ţi arunca amintirea, după ce au închis uşa după tine. O să aducă sentimentul de acasă fiecare vizită, fiecare discuţie pe net, şi cine ştie... o să ajungi să tunezi conceptul de "acasă" în ceva cosmopolit!
              Aşa că eu nu îţi spun un simplu “pa”, ci un “pa” de la “para siempre”! Şi nu uita că vom avea întotdeauna Parisul... de făcut! Te iubesc, Madushka mea dragă. XOXO!

Publicité, fraternité, egalité

         Suntem ceea ce vedem. Fie că vrem, fie că nu, fie că tragem cu ochiul, ne ascundem privirea, privim pe sub gene sau servim ocheade. Suntem sclavii propriilor experienţe şi ne croim principii din ceea ce vedem şi apoi procesam ca adevăr absolut.

        Şi mă întreb adesea...ce vedem? Pentru că e clar că unii avem ochelari de cal, alţii lentile colorate în roz, şi cei mai mulţi binoclu performant care depăşeşte aria propriei ograde şi plonjează în treburile altora. Şi ghici ce? Tocmai acolo erai aşteptat ca să prinzi momeala comercială. Privind aparent din proprie iniţiativă, ajungi să râvneşti la bunurile altora, să-ţi doreşti să trăieşti o istorie pe care unii ţi-o vând ca unică, pe când ea e doar o altă ediţie a unui scenariu repetitiv.

     Vedem povesti prefabricate în studiorile publicitarilor, privim convergent cu obiectivele de marketing şi de vânzare, ne ingramadim toţi în grupuri ţinta şi transformăm realitatea într-un traseu previzibil de transformare din potenţiali păcăliţi în fraieriţi garantat.

Nu, nu e chiar atât de dramatic. E doar jungla societăţii postmoderne, unde reciclam vise şi ne batem pe teritoriile neexplorate din mintea consumatorului. E un paradis al creativilor, un Eden cu plan de afaceri în care Eva consumerista musca extaziată din mărul agresiv promovat de către mai marii draci ai rafturilor.

       Publicitatea e un virus care ajunge să înglobeze o lume întreagă, să o programeze, să creeze clişee şi atitudini care să incleste la rândul lor alţi adepţi, ca nişte ambsadaori neincoronati în căutarea propriilor identităţi. Dar identitatea nu mai e un concept fix, ci un atuu asumat şi în continuu modelat conştient şi inconştient, pentru a se alinia la ţinte despre care nu se ştie cum ţi-au ajuns implantate în minte.

     Suficient cu războaiele armate, de acum vine revoluţia publicitară, o bătălie asupra definirii realităţii, păstrării unui strop de obiectivitate într-o lume în care atât noţiunea de strop cât şi cea de obiectivitate au devenit relative.

       Stop. Crezi că ai înţeles despre ce e vorba? Don Draper spunea în scena mea preferată din Mad Men, în care personajul feminin îi spunea că nu s-a căsătorit pentru că nu s-a îndrăgostit: “Motivul pentru care nu ai simţit iubirea este pentru că nu există.  Ceea ce numeşti tu iubire a fost inventat de tipi ca mine, ca să vândă dresuri. Te naşti singur şi mori singur, şi lumea asta aruncă doar un set de reguli peste tine ca să te facă să uiţi de lucrurile astea”

     

         Asa sa fie? Ce-ai spune dacă , de fapt, aş prezenta acum publicitatea ca un  monument al libertăţii? Pentru că asta e, o declaraţie a omului liber, un generator de alternative, un teren fertil de opţiuni promovate diferit, în cantităţi diferite, disponibile neuniform şi care totuşi, coexista echilibrat, ca o societate democrată unde fiecare e pe barba lui şi-şi culege atât cât seamănă.

         Puţin derutant pentru deja fixată idee de publicitate manipulatoare? Dar tu nu eşti un om fără discernământ căruia îi este băgată cu lopata o idee, nu? Eşti de acord? Şi atunci de ce publicitatea ar fi lopata magică ce reuşeşte să îţi sape în creier fără lobotomie?

          Vezi? Deja ai două opţiuni : să crezi sau nu în influenţa publicităţii, în propriul discernământ şi să încerci să digeri obiectivitatea în termenii unei societăţi neomogene, cu şanse inegale, aşa cum libertatea actuală este conturată. Ce e obiectivitatea cand majoritatea deciziilor le luam pe baza emotionala? Ce e obiectivitatea cand cantarim deciziile pe un taler al unui contxt singular, puternic personalizat, cernut anterior printr-un joc al intamplarii?

          Aşa că dacă eşti ceea ce vezi, ţine cont că nu nu vezi lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum eşti tu!